Marea Unire: S-au schimbat ideologii, regimuri și granițe. Popoare întregi au intrat în derivă

• După Tratatul de la Trianon, România a început drumul consolidării Marii Uniri
• S-au schimbat ideologii, regimuri, granițe, popoare întregi au intrat în derivă
• Ioan-Aurel Pop: Câteva momente sublime, câteva momente penibile și multe evenimente obișnuite

Dacă te-ai gândit că unitatea românească e o căsuță bifată odată cu recunoașterea Unirii primele decenii interbelice îți oferă destule momente de reformulare.

Prosperitatea interbelică, idealizată mai ales prin comparație cu ce a urmat în a doua jumătate a secolului, a fost dublată de contraste și fracturi adânci între guvernanți și guvernați.

Unul dintre cele mai pitorești momente ale perioadei interbelice este concesiunea română din Saranda.

Nicoae Iorga a primit din partea regelui Zog I al Albaniei un teritoriu în orașul Saranda, pe coasta mării Adriatice. Monarhul răsplătea astfel activitatea ștințifică a istoricului privind istoria Albaniei.

Iorga a donat jumătate din teritoriul primit statului român și pentru scurt timp, între 1934 și 1939, mica localitate turistică a fost românească. Dincolo de asta încep discuțiile. Ce am reușit și ce nu ne-a ieșit ca să merităm unirea.

Cifrele prosperității în termenii industriei și economiei interbelice românești arată că unirea a meritat.

Dar poți să ții cont și de momentele nereușite ale acestui secol românesc.

Apropierea de regimurile totalitare din Italia și Germania în a doua parte anilor ’30 a făcut România să treacă prin conduceri dictatoriale succesive. Dictatura regală, urmată de dictatura militară s-au suprapus unui discurs naționalist care în realitate a fost reprezentat de pierderea Basarabiei în urma ultimatului impus de Uniunea Sovietică și a Nordului Transilvaniei în favoarea Ungariei, sub presiunea Germaniei. A fost perioada prevederilor legale antisemite și a pogromurilor pe care o să le regretăm mereu, la Dorohoi, în București sau în Iași.

România a intrat în Cel De-al Doilea Război Mondial în iunie 1941 de partea Axei sperând să recupereze Basarabia. Continuarea înaintării dincolo de Nistru a inaugurat un moment negru în istoria militară românească, masacrul de la Odesa și deportarea evreilor și romilor în Transnistria.

A încheiat războiul de partea Aliaților, după arestarea mareșalului Antonescu pe 23 august 1944. Aici e partea reușită.

Din păcate, pacea din 1945 a adus și instaurarea dictaturii comuniste în România, după ce Stalin și Churchill au stabilit stabilesc sferele de influență în Europa. România este lăsată sovieticilor, în proporție de 90%. Ultimele zile ale anului 1947 aduc renunțarea la monarhie și primii ani ai Republicii Populare Române.

Poziția României din timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, ca aliat al Germaniei, și situația din primii ani de după semnarea păcii, când influența Sovietică asupra țării era covârșitoare, au dus la blocarea accesului țării în Organizația Națiunilor Unite vreme de un deceniu. Chiar și în 1955, când România a fost admisă la ONU, procesul a fost votat cu două abțineri, din partea Statelor Unite și din partea Chinei.

Dar am reușit. România a devenit Republica Socialistă România odată cu debutul regimului Ceaușescu, în 1965. După ce a refuzat să participe la invazia Cehoslovaciei alături de celelalte armate din Tratatul de la Varșovia, în august 1968, au urmat câțiva ani de apropiere de Occident.

Dar regimul ceaușist începuse să piardă contactul cu situația din țară iar grevele minerilor din 1977, 1981, cu revolta de la Brașov din 1987, și alte forme de disidență sunt relevante pentru acest fapt.

Chiar și așa, România a fost primul stat al blocului sovietic care încheie un acord comercial cu Comunitatea Economică Europeană, în 1980.

Nu ai cum să fii mândru nici de răsturnarea ierarhiei valorilor. „Originea sănătoasă” și alte concepte comuniste ne-au prostit educația, ne-am impregnat de tâmpenii care parazitează și astăzi societatea. Pentru că odată ieșiți în libertate ne dăm arama pe față și am îngrozit Vestul.

Abia în decembrie 1989, ai văzut că România își reia parcursul democratic părăsit în ajunul Celui de-al Doilea Război Mondial.

Secolul XXI a început cu aderarea României la NATO, alianța nord-atlantică, în 2004, și la Uniunea Europeană, în 2007.

Drapelul României flutură ferfenițit, iar cei care au obligația să îl schimbe se uită cruciș unii la alții. Nu avem mobilitate între regiunile istorice. Ne atomizăm și autonomizăm, iar acest lucru este în continuă adâncire și agravare. Se pierde liantul între generații, iar memoria socială este slabă.

Ai zice că Marea Unire nu mai are vlagă pentru a hrăni spiritualitatea și așa săracă a românilor care au ieșit la lumină după mai bine de 50 de ani de îndobitocire sovietică, post-sovietică, socialistă, naționalist-ceaușistă? Probabil că reușita cea mai clară este aceea că în 2020 avem aceleași granițe pe care le aveam în 1947, ceea ce nu mai pot spune multe dintre statele formate atunci.