În 1866, acum 155 de ani – odată cu Academia Română, al cărei membru avea să fie – s-a născut George Coșbuc. A copilărit într-o Transilvanie austro-ungară, ostilă libertății și dreptății românilor.

Este cunoscut drept „poetul țărănimii”, fiindcă a cântat „bucuria și amarul” truditorilor gliei, din rândul cărora provenea. Dar a făcut-o cu demnitate nobilă, transformându-i pe țărani în prinți … Astfel, o nuntă țărănească – „Nunta Zamfirei” – devine o ceremonie cu zei și cu regi, în care omul, natura, pământul și cosmosul se înfrățesc.
George Coșbuc a fost și un mare erudit care a iluminat poporul pe urmele Școlii Ardelene.
A tradus Eneida lui Vergiliu, Odiseea lui Homer, Don Carlos de Schiller, Divina Comedie a lui Dante, literatură indiană (sanscrită) – Rig Veda, Mahabharata și Ramayana.
A introdus în literatura română specii ale literaturii orientale precum gazelul.
A colaborat la multe reviste literare, iar pe unele le-a condus (Tribuna. Convorbiri literare, Vatra, Lumea ilustrată, Sămănătorul).

Coșbuc nu a apucat unirea Transilvaniei cu Țara, dar a militat, în felul său, pentru ea. A rămas o figură luminoasă a culturii românești, cu deschidere spre marea cultură universală. Coșbuc a fost un scriitor modern în clasicitatea lui, cu un mesaj valid pentru dialogul cultural actual.