Ion Cristoiu: O eternă controversă rusească, valabilă şi azi, sub Vladimir Putin

• Ion Cristoiu: Sub titlul Cartea Albă a Securităţii (23 august 1944-30 august 1948), Serviciul Român de Informaţii a reunit, în 1997, un volum de documente confidenţiale din anii imediat postbelici. În această senzaţională culegere întâlnim şi textul referitor la supravegherea informativă a primului ministru, dr. Petru Groza.
• Un cuib de nobili mi s-a părut atinsă de tezismul tipic literaturii ruse din secolul al XIX-lea, suspectată de mine ca premergătoare instaurării bolşevismului. Tema centrală rămîne eterna problemă a Rusiei – inclusiv a Rusiei de azi – relaţia între tradiţii şi instituţiile de tip european, între reforme venite din afară şi reforme dictate de evoluţia internă.

1. Sub titlul Cartea Albă a Securităţii (23 august 1944-30 august 1948), Serviciul Român de Informaţii a reunit, în 1997, un volum de documente confidenţiale din anii imediat postbelici. În această senzaţională culegere întâlnim şi textul de mai jos, referitor la supravegherea informativă a primului ministru, dr. Petru Groza:

„Raport nr. 2 / 28 mai 1945 Relativ la P.G. în ziua de 27 mai 1945, domnul doctor s-a sculat de dimineaţă, de la ora 6, a venit frizerul şi pedicuristul, apoi a lucrat în cabinet pană la ora 11. La ora 11 a ieşit afară să se plimbe, unde îl aşteptau nişte domni de la Frontul Plugarilor, în frunte cu domnul Bela. La ora 12.45, a plecat însoţit de un domn Tamaş pe B-dul Lascăr Catargiu nr. 14, unde stă domnul Suşner, fost coleg de închisoare, şi care de două luni se află bolnav, ceea ce l-a determinat să-i facă o vizită. La ora 13.40, a plecat de la adresa sus-numită ca să ia masa la domnul Meteş, pe strada Domniţa Anastasia nr. 8, etaj 11, unde a stat pană la ora 15.15, de unde a venit acasă şi a dormit pană la ora 17. La ora 17 s-a sculat şi a lucrat pană la ora 18.45, când a plecat la cluburile Metropol şi Jockey Club, care se află pe lacul Herăstrău, unde s-a întâlnit cu prinţul şi prinţesa Racoviţă şi cu domnul şi doamna Vasilopol de la Preşedinţie, unde au vizitat cluburile sus-numitei şi au băut câte două sticle de bere. La ora 21 au venit acasă, însoţindu-l pană la poartă. La ora 21.15, a trimis maşina să aducă o doamnă al cărei nume îl voi da ulterior şi care a rămas cu domnul doctor. Eu am plecat la ora aceea deoarece îmi venise schimbul şi domnul doctor a spus că nu mai pleacă nicăieri. Urmează raport ulterior.

 Cu respect, Agentul Salcâm”.

2. Am luat de acasă, din greşeală, în loc de Părinţi şi copii, romanul Cuib de nobili, al lui Turgheniev. Făcusem asta pentru a-mi asigura lectura zilnică, de weekend, de 10 pagini. Din nenorocire, m-a lovit lectura patimă, cea prin care mă apucă patima faţă de un personaj, ca în copilărie şi adolescenţă, şi pînă n-am terminat-o, sărind peste paginile de descrieri, deşi pentru asta o cărasem cu mine, nu m-am lăsat. Spre deosebire de Petiukov, Un cuib de nobili mi s-a părut atinsă de tezismul tipic literaturii ruse din secolul al XIX-lea, suspectată de mine ca premergătoare instaurării bolşevismului. Tema centrală, subiect de trăncăneală tipic cehoviană sau mai degrabă tipic rusească, rămîne eterna problemă a Rusiei – inclusiv a Rusiei de azi – relaţia între tradiţii şi instituţiile de tip european, între reforme venite din afară şi reforme dictate de evoluţia internă. Pe această temă se confruntă Panşin, un personaj despre care Eminescu ar fi scris că la Paris învaţă şi Lavreţki, indiscutabil vocea autorului:

„Rusia, spuse Panşin, a rămas în urma Europei; ea trebuie împinsă ca s-o ajungă. Se afirmă că sîntem tineri, e o absurditate; şi apoi sîntem lipsiţi de ingeniozitate; însuşi Homiakov recunoaşte că n-am inventat nici măcar capcana de prins şoareci. Prin urmare, sîntem nevoiţi să împrumutăm de la alţii. Sîntem bolnavi, spune Lermontov, şi sînt de acord cu el; noi însă sîntem bolnavi pentru că sîntem numai pe jumătate europeni; leacul nostru să-l cautăm în ceea ce ne-a adus vătămarea. (Le cadastre, îşi zise Lavreţki.) La noi, urmă Panşin, capetele cele mai luminate – les meilleures tetes – sînt convinse de mult de aceasta. În fond, toate popoarele sînt la fel. Introduceţi doar instituţii bune – şi cu asta, basta! Desigur, ele pot fi adaptate la obiceiurile locale existente, asta-i o treabă a noastră, o treabă a slujbaşilor (aproape că a spus: a oamenilor de stat); iar în caz de nevoie, fiţi pe pace, instituţiile înseşi vor transforma aceste obiceiuri.”

Aşadar, în concepţia lui Turgheniev (romanul se petrece în 1842), Panşin întruchipează – om fără inimă, superficial, cum îl pictează autorul – Europenismul, Occidentalismul care se prezintă ruşilor ca model de urmat. Lavreţki îi dă replica, potrivit lui Turgheniev, îl face praf, astfel:

„Lavreţki nu se supără, nu ridică tonul (îşi aminti că şi Mihalevici îl botezase înapoiat, dar voltairian) şi, cu calm, îl făcu praf pe Panşin pe toată linia. Îi demonstră ca nu sînt posibile salturile şi transformările trufaşe de sus, din cancelarii, transformări care nu-s justificate nici de cunoaşterea pamîntului natal, nici de o credinţă reală într-un ideal, chiar dacă acesta ar fi negativ. Dădu ca exemplu propria-i educaţie, ceru să se recunoască, în primul rînd, dreptatea poporului şi aceasta să fie recunoscută cu umilinţă, cu acea umilinţă fără de care nici cutezanţa împotriva minciunii nu este posibilă.”

S-ar putea spune că ne aflăm într-un timp cînd Rusia trebuia să aleagă între Europa şi Asia, între tradiţiile naţionale şi reformele venite din afară, care impun imitarea. Numai că iată această controversă e valabilă şi azi, sub Vladimir Putin, cînd specificul naţional pare să fi biruit asupra imitării realităţilor din Occident.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro