• Ion Cristoiu: Cel de-al treilea război mondial e o confruntare între capitalism şi socialism. El se va desfăşura timp de 45 de ani, pînă cînd comunismul din Est se va prăbuşi. Război cîştigat, incontestabil, de SUA. Perioada de confruntare dintre America şi URSS a intrat în Istorie sub denumirea de Război Rece.
  • Ion Cristoiu: În 1945, Uniunea Sovietică era în inferioritate faţă de SUA din punct de vedere al potenţialului nuclear. Prima bombă atomică sovietică e anunţată oficial la 14 iulie 1949. Echilibrul nuclear dintre cei doi adversari e restabilit. Din acest moment vom asista la o cursă a înarmărilor nemaiîntîlnită pînă atunci în Istorie.
  • Ion Cristoiu: Cel de-al treilea război mondial a fost, spre deosebire de cele anterioare, o confruntare propagandistică de proporţii. Fiecare dintre părţi a încercat sa o învingă pe cealaltă la capitolul ideologic. Acest aspect nou al războiului îşi are cauza într-o dominantă a lumii contemporane, nemaiîntîlnită pînă acum în istorie: extraordinara importanţă dobîndită de mass-media.

În ediţia din 11 septembrie 1991 a revistei Expres Magazin, la rubrica Punct şi de la capăt, de pe ultima pagină, publicam eseul intitulat Al treilea război mondial a fost cîştigat de americani. Recitindu-l în aceste zile pentru includerea într-un volum de eseuri am descoperit adevăruri scrise de mine acum 31 de ani valabile azi în plin război din Ucraina. Republic aici pe cristoiublog.ro eseul convins că el poate ţine loc, prin multe dintre observaţii, unui comentariu despre Războiul dintre Coaliţia multinaţională condusă de SUA şi Federaţia Rusă.

Se spune că nici o alianţă nu supravieţuieşte victoriei finale.

Un asemenea lucru s-a petrecut şi cu formidabila coaliţie antihitleristă.

Recomandări

OFICIAL ÎN SCHENGEN
CE CÂȘTIGI LA GALA ZF?
PUTIN TESTEAZĂ ORȘENIK
BIDEN RESPINGE ICC
MANDAT PENTRU BIBI
VREMEA REA ÎNCHIDE A1

Condiţii fatale au făcut ca Vestul, în frunte cu SUA, să devină aliat al Uniunii Sovietice împotriva Axei. Dintre cele două totalitarisme, lumea democratică l-a preferat pe cel care părea mai puţin agresiv. La sfîrşitul războiului, această iluzie se spulberă. Democraţiile realizează că totalitarismul comunist e la fel de agresiv ca şi cel fascist. În numele eliberării popoarelor de hitlerism, imperiul stalinist îşi extinde hotarele pînă în inima Europei. Spaţiul cucerit de tancurile sovietice se îndreaptă fatal spre instaurarea dictaturii. Occidentul descoperă primejdia expansionismului comunist.

Pentru Vest, e o descoperire la timp.

Prin doctrina Truman (12 martie 1947), dar mai ales prin planul Marshall (5 iunie 1947), prin intervenţia anglo-americanilor în Grecia (sfîrşitul lui 1947), riscul unei înaintări a comunismului e înlăturat. Fermitatea Statelor Unite ale Americii, dar mai ales redresarea economică, datorată, printre altele, şi planului Marshall, pun capăt agitaţiilor comuniste care zgîlţîiau ţările occidentale abia ieşite din război.

Cel de-al doilea război mondial a fost cîştigat de Uniunea Sovietică

Pentru Est însă, descoperirea e prea tîrzie.

Ţările din această parte a lumii se află deja sub ocupaţie stalinistă. Imense teritorii sînt puse la dispoziţia URSS care, în multe părţi, ia locul imperialismului german. În statele ocupate Stalin îşi impune propria-i ordine.

Cel de-al doilea război mondial a fost cîştigat astfel de Uniunea Sovietică. Deşi conştient de pericolul comunist, Occidentul nu poate reacţiona pe măsură. Ţările vestice au ieşit slăbite din război. Mişcările de Stînga sînt pe cale să pună mîna pe putere în contextul unor economii grav afectate de conflagraţia mondială. Revine Americii, ţară care iese din război mult întărită, deţinătoare deja a armei atomice, rolul de a ţine piept expansiunii comuniste în numele libertăţilor democratice. Conferinţa de la Postdam (17 iunie -1 iulie 1945) ne înfăţişează o Americă pornită la luptă. Începe astfel cel de-al treilea război mondial. El opune, de astă dată, pe cei doi foşti aliaţi: SUA şi URSS. Fiecare dintre aceşti noi adversari are în spate o coaliţie. SUA, pe cea a statelor democratice. URSS, pe cea a statelor comuniste.

Cel de-al treilea război mondial e o confruntare între capitalism şi socialism. El se va desfăşura timp de 45 de ani, pînă cînd comunismul din Est se va prăbuşi. Război cîştigat, incontestabil, de SUA. Perioada de confruntare dintre America şi URSS a intrat în Istorie sub denumirea de Război Rece. La o primă vedere aceasta poate părea o metaforă inspirată. În realitate însă, timp de 45 de ani, omenirea a fost într-un adevărat război. Un război aparte, unic în Istorie prin înfăţişările sale concrete. Spectrul unei conflagraţii nucleare a făcut imposibilă desfăşurarea războiului dintre SUA şi URSS, dintre capitalism şi comunism în formele sale clasice.

Cursa înarmărilor – o componentă a celui de-al treilea război mondial

Noua situaţie a creat o nouă formă de război. Principala înfăţişare a acestuia e reprezentată de continua supraînarmare a fiecăreia din părţi. În 1945, Uniunea Sovietică era în inferioritate faţă de SUA din punct de vedere al potenţialului nuclear. Prima bombă atomică sovietică e anunţată oficial la 14 iulie 1949. Echilibrul nuclear dintre cei doi adversari e restabilit. Din acest moment vom asista la o cursă a înarmărilor nemaiîntîlnită pînă atunci în Istorie. S-a scris şi s-a vorbit mult despre acest fenomen specific celor 45 de ani. S-a văzut în cursa înarmărilor o pregătire a fiecărei părţi pentru a declanşa un război împotriva celeilalte.

În realitate lucrurile stau puţin diferit.

Această cursă a înarmărilor n-a fost o pregătire în vederea unui război, ci chiar o componentă a războiului însuşi. În condiţiile specifice lumii moderne, fiecare parte ştia totul despre potenţialul militar al celeilalte. Înarmarea a ajuns astfel să fie un proces în sine, menit a-l învinge pe celălalt prin simpla demonstrare a superiorităţii potenţialului militar. Istoria cunoaşte astfel, prin cursa înarmărilor, un război dus doar pe hîrtie. Fiecare parte se înarmează nu în eventualitatea unui război (acest lucru e imposibil, fără a risca soarta planetei), ci pentru a arăta celeilalte că e mai puternică. Am asistat astfel la prima victorie militară pe hîrtie din istoria omenirii.

Programul de Apărare Strategică, cunoscut şi sub numele de Războiul Stelelor, a adus Americii o superioritate absolută din punct de vedere militar. Uniunea Sovietică s-a văzut nevoită să se recunoască învinsă într-un război al înarmărilor.

Dar nu numai atît.

Acest război straniu a avut şi aspecte concrete. Se ştie că într-un război fiecare dintre adversari îşi angajează în primul rînd potenţialul economic. Un război e astfel şi o confruntare între economiile a două puteri. În aceste condiţii una din părţi poate fi învinsă în clipa cînd îşi epuizează potenţialul economic. Practic, economia sa nu mai poate susţine războiul. E ceea ce s-a întîmplat în cazul cursei înarmărilor. Atît pentru SUA, cît şi pentru URSS, acest război aparte a însemnat aruncarea în joc a unui uriaş potenţial economic. Epuizată, incapabilă să-l mai susţină cu economia sa anacronică, Uniunea Sovietică s-a declarat învinsă. Programul de Apărare Strategică, lansat de Ronald Reagan împotriva a ceea ce el a numit „Imperiul Răului”, a fost lovitura mortală dată adversarului.

Economia Uniunii Sovietice n-a mai putut ţine pasul cu această escaladare a înarmărilor.

Echipa lui Gorbaciov, conştientă de adevărata realitate, s-a văzut obligată să vină la masa tratativelor.

O confruntare propagandistică unică în Istorie

Cel de-al treilea război mondial a fost, spre deosebire de cele anterioare, o confruntare propagandistică de proporţii.

Fiecare dintre părţi a încercat sa o învingă pe cealaltă la capitolul ideologic. Acest aspect nou al războiului îşi are cauza într-o dominantă a lumii contemporane, nemaiîntîlnită pînă acum în istorie: extraordinara importanţă dobîndită de mass-media. Aşa cum de altfel s-a văzut abia în cazul războiului din Golf, presa şi televiziunea au jucat în ultimii 45 de ani rolul unei formidabile arme. E suficient să amintim cît de importantă a fost în momente precum Războiul din Golf, Revoluţia română, Cea de-a doua revoluţie rusă, Războiul civil din Iugoslavia, trucarea realităţii în numele transmisiei în direct de către televiziune.

În cei 45 de ani, pentru Uniunea Sovietică, principala armă propagandistică a fost reprezentată de partidele comuniste din Vest. Consfătuirea partidelor comuniste şi muncitoreşti din 22-27 septembrie 1947 a hotărît înfiinţarea Biroului Informativ (Kominformul). Aflate în subordinea acestui organism suprastatal, partidele comuniste din Vest s-au constituit într-o veritabilă Armată Roşie propagandistică pătrunsă pe teritoriul adversarului.

La rîndu-i, America a apelat la propagandă prin posturile de radio Vocea AmericiiLibertateaEuropa Liberă. Pînă la moartea lui Stalin, aceste instrumentele de luptă n-au avut prea mare eficientă. Spre deosebire de Vest, Estul era bine apărat în faţa propagandei adversarilor. Am putea spune că, la început, comunismul a repurtat o victorie importantă pe acest plan al războiului. Activînd legal, partidele comuniste pot face propagandă sovietică în spaţiul vestic. Ideile marxist-leniniste seduc pe mulţi intelectuali din Occident. Graţie acestei propagande, Uniunea Sovietică şi comunismul apar unor largi pături ale populaţiei ca un tărîm al fericirii absolute. Mai ales că Estul îşi păstrează bine secretele. Orice semnal privind teroarea stalinistă e contracarat în Occident ca ţinînd de defăimarea Uniunii Sovietice.

 Afacerea Kravcenko e semnificativă în acest sens. Dezvăluirile agentului KGB fugit în Occident stîrnesc indignarea unor reprezentanţi de seamă ai culturii franceze, în frunte cu Jean-Paul Sartre. Nimeni nu crede spusele lui Kravcenko despre Gulagul stalinist. Raportul secret prezentat de Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS, în 25 februarie 1966, va constitui o fisură formidabilă în blindajul cu care se apăra pînă atunci comunismul. Sovieticii înşişi recunoşteau erorile şi crimele staliniste, despre care presa democratică scrisese pînă atunci. Propaganda comunistă primeşte o puternică lovitură. Afirmaţiile privind raiul din comunism apar multora ca grave deformări ale realităţii. Partidele comuniste din Vest, purtătoare ale propagandei adversarului, pierd mult din forţa iniţială.

În acelaşi timp, dezvăluirile lui Hruşciov provoacă o breşă şi în cadrul Estului. Izolate de restul lumii, popoarele de aici fuseseră învăţate că tot ce spuneau posturile occidentale despre lumea comunistă erau minciuni sfruntate. Iată-i pe liderii comunişti recunoscînd ei înşişi, fără să vrea, că propaganda occidentală avusese dreptate în unele puncte, în timp ce propaganda comunistă ascunsese realităţile. Acest moment reprezintă începutul unei lungi şi fatale subminări a propagandei comuniste nu numai în Vest, dar şi în Est. Trezite la realitate, popoarele încep să pună sub semnul întrebării tot ce se spusese şi se spunea despre superioritatea comunismului asupra capitalismului. Evoluţia evenimentelor curge în defavoarea propagandei comuniste.

Ridicarea nivelului de cultură al populaţiei

În războiul straniu care a durat 45 de ani victoria Americii e şi rezultatul formidabilei înfrîngeri a comunismului, a Uniunii Sovietice, pe terenul bătăliei informaţiilor.

Şi au spus cuvîntul aici mai multe cauze.

În primul rînd, relaxarea raporturilor Est – Vest. Pe măsura trecerii timpului, zidul ideologic din jurul ţărilor comuniste se prăbuşeşte. Forţate de criza economică, statele socialiste se deschid spre Occident. Chiar dacă nu într-o măsură decisivă, pătrund în aceste ţări informaţii despre lumea capitalistă. Filmele, cărţile traduse, oricît de filtrate ar fi fost de cenzură, lasă să se întrevadă o altă realitate, decît cea prezentată pînă atunci de propaganda comunistă. Călătoriile în Vest sînt o cale de infirmare a propagandei oficiale. Fiecare ins întors din Occident e în Est un factor de propagandă al lumii libere.

Importul de tehnologie e în acelaşi timp şi un import de propagandă. Maşinile aduse din Vest, bunurile importate de acolo vorbesc prin ele însele de superioritatea democraţiei asupra totalitarismului. Pătrunderea tot mai mare a adevărului despre ţările occidentale are loc şi pe fondul unor transformări de substanţă în conştiinţa omului din Est. Acesta nu mai e, ca pe vremea stalinismului, un analfabet dispus să creadă sloganele primitive şi simpliste ale propagandei.

Ridicarea nivelului de cultură al populaţiei e unul dintre factorii prăbuşirii din interior a comunismului. Noile generaţii sînt înzestrate cu capacitate intelectuală şi culturală de a filtra tot ce declară propaganda oficială. Sînt generaţii cărora e destul de greu să le-ascunzi adevărul. În aceste condiţii, propaganda vestică, întemeiată pe adevăr, e mult mai puternică, mult mai penetrantă decît cea comunistă, întemeiată pe fals. Ruptă de realităţile concrete, obligată să se repete la infinit, propaganda comunistă sfîrşeşte prin a nu mai avea nici o influenţă. Prăbuşirea comunismului în Est şi Uniunea Sovietică îşi are una dintre cauze şi în dispariţia credinţei sincere în ideologia marxist-leninistă. Nu numai membrii de partid simpli, dar şi marea majoritate a liderilor comunişti, nu mai cred în ideile care au animat venirea la putere a bolşevismului.

America încearcă să impună lumii propriile iluzii

Ne aflăm, aşadar, la sfîrşitul celui de-al treilea război mondial.

Un război cîştigat de americani. Învinşii: URSS-ul şi ţările din Est. Ca şi războiul propriu-zis, această perioadă imediat postbelică îşi are trăsăturile sale aparte. Unui război îi urmează, de obicei, o conferinţă de pace, în care cîştigătorii dictează celorlalţi condiţiile. Fireşte că o asemenea conferinţă n-a avut şi nu poate avea loc acum, după înfrîngerea comunismului. Aceasta nu înseamnă însă că acum, la încheierea războiului, învingătorii, SUA şi ţările occidentale, nu-şi impun condiţiile. Practic toate fostele state comuniste se află la discreţia biruitorilor. Pretenţiile acestora nu mai sînt, ca toate pretenţiile învingătorilor din istoria de pînă acum, de ordin teritorial. Pentru Vest, dar mai ales pentru SUA, stăpînirea de tip clasic, adică prin cucerirea propriu-zisă de teritorii, e lipsită de interes. Mult mai adaptată la lumea modernă, stăpînirea SUA e una de ordin politico-economic, SUA îşi dictează condiţiile nu numai celor învinşi, dar şi întregii lumi. Sfîrşitul acestui mileniu coincide cu apogeul Americii, putere care a urcat întruna de la începutul secolului XX.

America a rămas singurul stăpîn al planetei.

Ea caută să impună tuturor propria-i viziune asupra lumii.

Dar şi propriile-i iluzii.

George Bush repetă greşeala lui Willson de la sfîrşitul primului război mondial şi a lui Roosvelt de la sfîrşitul celui de-al doilea: aceea de a crede că modelul american poate aduce automat, în orice parte a lumii, fericire şi bunăstare.

Istoria i-a contrazis pe cei doi mari idealişti.

Ea îl va contrazice şi pe George Bush.

Pax americana conţine în sine germenele multor viitoare războaie. Şi a multor nefericiri, pentru că modelul american ţine de realităţile specifice ale Americii. Impus prin forţă sau prin seducţie altor popoare, el va produce mari drame.

Dar nu numai atît.

Apogeul SUA conţine în sine şi sîmburele propriei prăbuşiri a Americii. Ca orice stăpân al lumii, America va fi obligată să intervină peste tot pentru a potoli conflictele, pentru a pune capăt tensiunilor, pentru a face ordine. Formidabila sa energie se va cheltui definitiv în hăţişul de certuri naţionale care e la ora actuală planeta.

În acest fel ea nu va găsi răgaz să-şi rezolve problemele interne, destul de grave, după părerea tuturor analiştilor.

Deja în America se ridică voci care atrag atenţia asupra discrepanţei dintre politica interna şi cea externă a preşedintelui Bush.

Într-o eră de prăbuşire a tuturor imperiilor, America are ambiţia de a duce o politică imperială.

Uitând că orice imperiu se prăbuşeşte din interior.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro