Ion Cristoiu: De ce scriu prostii străinii despre România

Am terminat cartea Prăbuşirea, capodoperă de poveşti vînătoreşti scrise despre România de doi străini veniţi la noi ca să stoarcă parale din descrierea unei ţări sălbatice, definită prin năravuri ciudate, subiect de larg interes pentru semidocţii de la puburi şi supraponderalele frustate.

Autorii – un parlamentar britanic vestit la ceva vreme după aceea prin excentricităţile sale în materie de opţiuni – un admirator făţiş al castrismulului şi al cauzei palestiniene, – George Galloway – şi un ziarist – Bob Wylie – prezentat de traducerea în română drept independent, cu simpatii marxiste în tinereţe, cel care a scris cartea, parlamentarul avînd alte treburi mai importante, vin în România anului 1990 pentru a se documenta asupra Revoluţiei române. Stau la noi suficient timp ca să prindă şi Mineriada din iunie 1990, despre care vor scrie dinspre Ion Iliescu. Publică lucrarea în mai 1991. N-apucă, aşadar, mineriada din septembrie 1991. Parcursul lor românesc e tipic pentru toate incursiunile jurnaliştilor străini în România lui Dracula:

1. Autorii vin în România ca să se documenteze pentru o carte sau pentru un reportaj scris cu mult înainte de a se urca în avion. Asta înseamnă că ei suferă de o dublă slăbiciune. Pe de o parte au deja o imagine falsă despre realităţile spre care vin, din lectura articolelor şi vizionarea emisiunilor anterioare despre aceste realităţi. Pe de alta, sînt marcaţi fără s-o ştie de nevoia de face pe plac cititorilor şi telespectatorilor semidocţi, pentru care scriu cartea sau articolele sau fac reportajele tv. Despre puterea avută de cititori şi telespectatori asupra autorilor străini aterizaţi la Bucureşti între două aperitive, am mai scris. Despre toate locurile din lume, despre toate regimurile, consumatorul mediu de presă din Occident împărtăşeşte cîteva clişee. Nici nu s-ar putea altfel. Oricare dintre noi are despre realităţile din jur şi de departe clişee de înţelegere şi comportament. Fără ele viaţa ar fi imposibilă. Cînd ne opreşte poliţistul de Rutieră, pentru noi el rămîne un poliţist şi prin urmare stă sub semnul adevărurilor simple şi al clişeelor. Evident, el e în realitate mult mai mult decît un agent de circulaţie. E un om. Cu emoţiile şi bolile sale. Un tată de familie, cu nevasta şi copiii săi. Dacă în relaţia cu el am ţine cont de adevărul că e o lume şi nu un ins redus la cîteva clişee, ne-ar lua dracul. La fel şi cu un hoţ de buzunare. În Dostoievski el ar fi un frate mai mic al lui Raskolnikov. În Dickens, o victimă a sorţii. Pentru noi e doar atît: un hoţ de buzunare. Şi reacţiile faţă el sînt cele faţă de un hoţ de buzunare şi nu faţă de o lume complexă, subtilă, nuanţată.

La fel şi cu ţara noastră în imaginea celor mulţi din Occident. Ţara lui Dracula, ţara lui Ceauşescu şi, eventual, a Nadiei Comăneci. Dacă occidentalul a fost pe litoralul nostru, e ţara celor trei tza: Constantza, fetitza, mamaligutza. De aceste clişee, acţionînd şi asupra lui ca ins, trebuie să ţină cont ziaristul străin venind în România. Are deja scrisă cartea, deoarece el se documentează nu pentru a afla adevărul despre Revoluţie, ci pentru a găsi argumentele cerute de viziunea sa preconcepută despre Evenimentele din decembrie 1989. În această viziune de a gata intră în mod obligatoriu cîteva clişee:

Poporul care a răsturnat odioasa dictatură cu mîinile goale, Sinistra dictatură, Sinistra Securitate.

Securitatea e principala victimă a semidoctismului occidental din viziunea asupra Evenimentelor din decembrie 1989. Zadarnic vei încerca să-l convingi pe publicistul occidental că Securitatea împărtăşea toate slăbiciunile de fond ale Sistemului, de la birocraţia sufocantă pînă la lucrul de mîntuială, ca să nu spunem şi de prostia funciară. Ei vor rămîne încredinţaţi că Securitatea era un monstru, că Securistul era un robot inteligent şi pervers, că instituţia supraveghea un întreg Popor.

2. Realităţile româneşti sînt, ca toate realităţile, complexe, contradictorii, nuanţate, subtile, imposibil de prins în cîteva aserţiuni clişeu. Chiar şi celor încăpăţînaţi să cerceteze sub semnul Adevărului le e greu, nu de puţine ori imposibil, să cuprindă ansamblul complicat al realităţilor, dar mai ales al evoluţiilor. Spre exemplu, comunismul românesc nu e liniar, el evoluează în direcţia perestroikăi atingînd în primii ani ai lui Ceauşescu liberalismul Primăverii de la Praga. A vorbi de comunism românesc în general înseamnă a silui o realitate vie, împietrind-o într-un clişeu static.

Oaspeţii străini sînt jurnalişti. Practică o meserie aflată la parterul gîndirii intelectuale. Obligaţi să scrie în viteză despre realităţi asupra cărora n-au stăruit mai mult de o oră, lipsiţi de cultură autentică, de lecturi solide, lipsiţi îndeosebi de profunzime, jurnaliştii erau incapabili să scrie corect şi despre realităţile din ţările lor, d-apoi dintr-o ţară despre care n-avuseseră habar pînă la Evenimentele din decembrie 1989.