Ion Cristoiu: D-ale cenzurii comuniste

• Ion Cristoiu: Student la Cluj, devenisem favoritul lui Mircea Zaciu. Profesorul ţinea un seminar special, la Filologie, despre Camil Petrescu.
• Ion Cristoiu: . Mi-a cerut să mă ocup de Rapid-Constantinopol-Bioram, seducătorul jurnal de călătorie al lui Camil Petrescu din Turcia, graţie unei excursii în grup.
• Ion Cristoiu: Mult mai grav, eliminarea unui întreg capitol nu fusese marcată în text, nici măcar semnalată în Prefaţă.

Stilizînd manuscrisul primului volum din seria Zig-Zag prin gîndurile mele, ajung la gîndul în care descriu păţania mea cu volumul lui Camil Petrescu Rapid-Constantinopol-Bioram.

Am descoperit-o căutînd o altă carte de-a scriitorului Dimitrie Bolintineanu, Viaţa lui Cuza-Vodă, care mă interesa pentru un eseu despre Domnitor. N-am dat de mult invocata monografie. Am nimerit, în schimb, peste notele de călătorie la Constantinopol.

Fiind o ediţie anterioară lui 1989, nu-mi inspiră încredere. Ca să poată trece de cenzură, editorii obişnuiau să pigulească textele cu probleme sau chiar să le cresteze. Uneori marcau prin puncte puncte hartana tăiată şi aruncată la coş. Alteori nici nu mai catadicseau s-o facă, mai ales dacă volumul apărea într-o colecţie de larg consum.

Eu însumi am păţit asta.

Student la Cluj, devenisem favoritul lui Mircea Zaciu. Profesorul ţinea un seminar special, la Filologie, despre Camil Petrescu. Şi eu, camilpetrescian fiind, deşi student la Filosofie, mergeam la acest seminar, spre fericirea celor din anul IV, salvaţi de sîrguinţa mea. Profesorul se angaja în lungi taifasuri cu subsemnatul. Ceilalţi scăpau neîntrebaţi dacă au citit bibliografia dată pentru seminar.

Mircea Zaciu îngrijea la Dacia o colecţie interesantă, menită a scoate la lumină texte din trecut uitate. Mi-a cerut să mă ocup de Rapid-Constantinopol-Bioram, seducătorul jurnal de călătorie al lui Camil Petrescu din Turcia, graţie unei excursii în grup.

Am modernizat pe ici-colo textul, l-am corectat şi i-am scris o prefaţă.

I-am dat lui Mircea Zaciu manuscrisul. La apariţie, mi-a arătat, mai mult decît furios, că la cenzură eliminaseră un întreg capitol, Dansul pîntecului.

Li se păruse licenţios.

Culmea e că paginile respective erau mai puţin sexy decît cele din Ultima noapte de dragoste sau Patul lui Proust.

Mult mai grav, eliminarea unui întreg capitol nu fusese marcată în text, nici măcar semnalată în Prefaţă.

Am luat ediţia mea din 1974 (cartea lui Camil Petrescu n-a fost reeditată după 1989, în lume e aşadar o variantă ciuntită) pentru a republica paginile interzise pe cristoiublog.ro.

Surpriza surprizelor!

Capitolul nu e singura victimă a Cenzurii.

Prinkipo şi eonul fericirii e un alt capitol.

Pornind de la mânăstirile ridicate de Bizanţ Camil Petrescu abordează relaţia Religie – Ştiinţă pledînd pentru raţionalitate într-o Românie tentată de misticism.

Punerea la îndoială a Religiei ca făuritoare de fericire absolută convoacă şi argumentul coruperii religiei şi a credinţei în general după momentul de maxim:

„În realitate, ca şi naţionalismul, ca şi capitalul, ca şi scoialismul, odată trecută din planul ideologic, adică în momentul triumfului ei, în cel social, religia implică şi fatalitatea conruperii.

Cei care merg în sutană să ajute pe ciumaţi ca şi cei în halaturi care tratează pe leproşi, ca şi muncitorii iluminaţi care-şi dau viaţa sînt din aceeaşi familie: sînt cei despre care se poate spune: «ce sont les mêmes qui se font tuer» şi sînt toţi de aceeaşi parte a baricadei, pe cînd, dincolo, sînt cei care, în scaun episcopal, sau în jilţ de comisar al poporului, dacă nu în fotoliu de academician, exploatează, punînd înainte ideea, credulitatea celor mulţi. E neîndoios că religia, ca şi arta dealtfel, ca şi toate încercările sociale. de pînă acum, nu poate da decît o fericire condiţionată, individuală. Ecuaţia fericirii sociale, în care intră factori materiali, psihologici şi sociali, rămîne pentru un viitor probabil foarte îndepărtat, dar cred tot de resortul ştiinţei, care însă nu şi-a luat nici un angajament pe această cale, abandonînd pentru moment politica, dictatorilor, maselor sau diverselor clanuri fie religioase, fie laice.

Acum Prinkipo e mai cu seamă o căutată staţie climaterică. Numeroase vile de lemn, vopsite alburiu ca uşile de apartament, aşezate unele pînă în marea verzuie şi stîncoasă, altele, pe terase cu grădini de smochini şi pini, foarte puţin măslini) alcătuiesc un refugiu estival de mare lux, căutat mai ales de greci. Într-una din aceste vile , poate ceva mai retrasă, trebuie să fie Trotzki, cel exilat din Rusia nouă. După debarcader pătrunzi într-un centru cu prăvălii curate, pline cu fleacuri viligiaturistice, care îţi aminteşte, ca toată staţiunea dealtfel, de Băile noastre Herculane sau de oricare altă staţie.”

Acest text din 1933 apare în cartea din 1974 sub înfăţişarea următoare:

„În realitate, ca şi naţionalismul, ca şi capitalul […] odată trecută din planul ideologic, adică în momentul triumfului ei, în cel social, religia implică şi fatalitatea conruperii.

Cei care merg în sutană să ajute pe ciumaţi ca şi cei în halaturi care tratează pe leproşi […] sînt din aceeaşi familie: sînt cei despre care se poate spune: «ce sont les mêmes qui se font tuer» şi sînt toţi de aceeaşi parte a baricadei, pe cînd, dincolo, sînt cei care, în scaun episcopal, […] dacă nu în fotoliu de academician, exploatează, punînd înainte ideea, credulitatea celor mulţi. E neîndoios că religia, ca şi arta dealtfel, ca şi toate încercările sociale. de pînă acum, nu poate da decît o fericire condiţionată, individuală. Ecuaţia fericirii sociale, în care intră factori materiali, psihologici şi sociali, rămîne pentru un viitor probabil foarte îndepărtat, dar cred tot de resortul ştiinţei, care însă nu şi-a luat nici un angajament pe această cale, abandonînd pentru moment politica, dictatorilor, maselor sau diverselor clanuri fie religioase, fie laice.

Acum Prinkipo e mai cu seamă o căutată staţie climaterică. Numeroase vile de lemn, vopsite alburiu ca uşile de apartament, aşezate unele pînă în marea verzuie şi stîncoasă, altele, pe terase cu grădini de smochini şi pini foarte puţin măslini) alcătuiesc un refugiu estival de mare lux, căutat mai ales de greci […]. După debarcader pătrunzi într-un centru cu prăvălii curate, pline cu fleacuri viligiaturistice, care îţi aminteşte, ca toată staţiunea dealtfel, de Băile noastre Herculane sau de oricare altă staţie.”

Punctele dintre paranteze marchează rîndurile cenzurate.

De remarcat, în fugă:

a. Textul lui Camil Petrescu despre credinţele care sînt exploatate de cei în fotolii pentru avea putere şi privilegii rămîne o meditaţie valabilă şi azi, cînd democraţia se vrea o credinţă.

b. Înţeleg ciuntirea cînd e vorba de comunism în general. N-o înţeleg pe cea despre Trotski. Autorul Revoluţiei permanente fusese duşmanul lui Stalin şi nu al comunismului. În 1974, în România cenzurarea unei referi la Trotski era mai mult prostie decît vigilenţă.