Pop Up. Emil Cioran (1911-1995) 

In 1934 apărea la București lucrarea lui Emil Cioran „Pe culmile disperării”. Laconic, este vorba despre un scriitor român, devenit apatrid și trăitor în Franța până la moarte, fără să ceară cetățenia franceză. Nu a fost deloc un autor comod și nici unul optimist în legătură cu viața sa, a omenirii, a românilor. 
Trei lucruri am reținut demult în legătură cu Cioran. Primul: cândva, căutându-i mormântul în cimitirul „Montparnasse”, m-a privit lung un om, îngrijitor de morminte, și m-a întrebat dacă îl caut pe „Român”. Văzându-mă mirat, mi-a spus că pe „Român” îl caută multă lume și că trebuie să fi fost un om mare. Al doilea: Cioran nu a mai vorbit românește la Paris decenii întregi, dar, la finele vieții, singura limbă pe care și-o mai amintea și în care se adresa era limba română. Al treilea: la un moment dat, a avut o cugetare demnă de a fi proverb, spunând că „să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract”.
Emil Cioran, cel născut la Rășinari (în timpul Imperiului Austro-Ungar), a fost un filosof de talie europeană, coleg cu Mircea Eliade și Constantin Noica, elev al lui Tudor Vianu și profesor de o clipă la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. Dornic să afle tainele vieții universale și ale morții individuale, s-a stins cu nostalgia poporului său văduvit de soartă, de destinul căruia nu s-a putut desprinde niciodată.