În fiecare primăvară, ne gândim la pana lui George Topârceanu, care a debutat șa începutul secolului al XX-lea în revista umoristică „Belgia Orientului”: „După-atâta frig și ceață/ Iar s-arată soarele./ De-acum nu ne mai îngheață/ Nasul și picioarele”!.
A urmat studii la două licee faimoase din București și apoi la facultățile de drept și litere, fără finalizare. A avut alături mari personalități precum Mihail Sadoveanu, Ștefan Octavian Iosif, Dimitrie Anghel, Garabet Ibrăileanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu, Hortensia Papadat-Bengescu. Se lansează în parodii (vol. „Parodii originale”) și publică „Balade vesele și triste”, „Migdale amare”, „Scrisori fără adresă”. Primește premiul național de poezie și este ale membru corespondent al Academiei Române. Baladele sale au fost și triste: „Cobora pe Topolog/ Dintre munți, la vale…/ Și la umbra unui stog/ A căzut din cale.// În ce vară? În ce an?/ Anii trec ca apa…/ El era drumeț sărman/ Muncitor cu sapa.// Oamenii l-au îngropat/ Într-un loc aiurea,/ Unde drumul către sat/ Taie-n lung pădurea”.
Topârceanu a rămas în memoria publicului drept un poet autentic, dar critica literară l-a plasat mai degrabă între poeții minori. Se poate ca umorul să nu poată genera marea poezie – cum zice Eugen Lovinescu în chip de sentință – însă poetul are sclipiri de mare talent, mai ales când ilustrează succesiunea dintre spațiul cosmic și cel teluric. Casele memoriale „George Topârceanu” din Nămăești și din Iași stau mărturie pentru viața dăruită artei literare de către protagonistul nostru.
Advertisment
Recomandări
Partenerii noștri