• Ion Cristoiu: Romanele lui Petre Popescu din anii petrecuţi în România s-au bucurat de un uriaş succes de public şi pentru că, din instinct, prozatorul a sesizat interesul publicului larg pentru un anume mediu, pentru un anume subiect.
• Ion Cristoiu: Petre Popescu a ales pentru Supleantul cîteva date despre care era sigur că vor aduce romanului succes de public: Lumea de la vîrf din anii Ceauşescu, viaţa de familie a Conducătorului, dar mai ales personajul Zoe Ceauşescu.
• Ion Cristoiu: Supleantul ne propune o Zoe Ceauşescu văzută prin ochii personajului narator. Ca în orice roman de formulă subiectivă, lumea, personajele poartă pecetea personalităţii naratorului. Zoe Ceauşescu se conturează în roman nu aşa cum este în realitate, ci aşa cum o vede personajul narator.

Plecat înainte de 1989, scriitorul Petre Popescu n-a revenit în ţară, pentru a se stabili aici, după căderea comunismului.

Dacă ar fi făcut-o, ar fi ajuns, probabil, un realizator TV de mare succes.

Sau, dacă ar fi avut norocul să intre în gazetărie imediat după 1990, ar fi putut deveni un faimos constructor de ziare de tiraj.

Ne-o dovedeşte primul său roman în limba română scris şi publicat după aventura sa americană: Supleantul, publicat de alianţa deja tradiţională dintre Editura Jurnalul şi Editura Curtea Veche.

Un jurnalist de-adevăratelea îşi asumă înainte de toate seducerea unui cît mai mare număr de cititori şi telespectatori.

În ultimul timp a făcut ravagii pe ambele maluri ale Dîmboviţei prejudecata potrivit căreia calitatea intelectuală a unui articol, a unei emisiuni, scade în chip automat dacă numărul de cititori şi telespectatori creşte.

O prejudecată lansată şi întreţinută de ceea ce nu numai eu am poreclit deontologi, cetăţeni fără pic talent de gazetar, preocupaţi de denunţarea şi cenzurarea confraţilor de succes decît de scrisul propriu-zis.

În realitate, calitatea intelectuală a unei producţii jurnalistice nu intră în conflict cu numărul mare de cititori sau telespectatori.

Aceasta deoarece talentul de gazetar cuprinde, printre altele, descoperirea şi cultivarea interesantului, astfel încît, fără a coborî nivelul intelectual, o producţie jurnalistică să aibă tiraj sau rating.

Acest adevăr e valabil şi pentru artist, fie el scriitor, pictor, sculptor, actor, regizor.

Marii noştri romancieri interbelici pot fi surprinşi plasînd în cărţile lor, fără a le coborî valoarea estetică, trucurile în stare să agaţe publicul: de la scenele erotice pînă la enigma poliţistă.

Romanele lui Petre Popescu din anii petrecuţi în România s-au bucurat de un uriaş succes de public şi pentru că, din instinct, prozatorul a sesizat interesul publicului larg pentru un anume mediu, pentru un anume subiect.

Întărit în convingerea că o carte nu există dacă nu e citită sau mai ales cumpărată prin experienţa culturii americane, Petre Popescu a ales pentru Supleantul cîteva date despre care era sigur că vor aduce romanului succes de public:

Lumea de la vîrf din anii Ceauşescu, viaţa de familie a Conducătorului, dar mai ales personajul Zoe Ceauşescu.

În sine, un roman conţinînd aceste ingrediente are şanse uriaşe de a fi o lovitură de librărie.

Petre Popescu le mai adaugă unul: asumarea drept erou al cărţii.

Astfel, la o primă lectură romanul de debut al prozatorului, e un amestec de invenţie cu transcriere reportericească, de născocire de personaje, cu simpla descriere de personaje reale.

Excepţie făcînd cîteva personaje fără prea mare importanţă, ale căror prototipuri pot fi descoperite doar printr-un efort poliţist, toate celelalte personaje apar cu numele lor adevărate: Nicolae Ceauşescu, Zoe Ceauşescu, Elena Ceauşescu, Petre Popescu. Înseşi faptele de căpătîi din roman sunt reale. A existat un turneu al lui Nicolae Ceauşescu în America de Sud. A existat un reporter special introdus în Grupul de presă, reporter pe numele său Petre Popescu.

Prin toate aceste note, Supleantul şi-a asigurat succesul de public. Dar tot prin ele, romanul şi-a asigurat şi insuccesul de critică. Nu numai pentru că, îndeobşte, criticii literari sunt suspicioşi faţă de opera cu succes de librărie, dar şi pentru că unui critic îi va fi destul de greu să se detaşeze de ipostaza de cititor. Altfel spus, chiar dacă n-a trăit epoca Nicolae Ceauşescu, un critic literar va parcurge cartea stăpînit de curiozitatea flămîndă de a afla amănunte pînă acum ascunse despre Cercul închis în care trăia familia Ceauşescu.

Dar nu numai atît.

Îi va fi criticului al dracului de greu să desluşească în Nicolae Ceauşescu personajul romanului cînd el, criticul, are deja imaginea formată asupra personajului real Nicolae Ceauşescu.

Asemănător, se întîmplă lucrurile cu Elena Ceauşescu, dar mai ales cu Zoe Ceauşescu.

În schimb, personaje poate reale, dar despre care criticul nu ştie nimic (cei din cerul de prieteni al autorului, tatăl şi mama vitregă a lui Petre Popescu), scutite de raportări la personaje reale, vor beneficia de o privire strict estetică.

Faţă de ceilalţi critici literari, în cazul meu dificultatea sporeşte enorm, din faptul că am cunoscut-o pe Zoe Ceauşescu după ieşirea ei din închisoare şi, aşa cum am mai scris, i-am dat o mînă de ajutor să iasă din deznădejdea sufletească tipărindu-i în revista Zig-Zag cîteva din zguduitoarele sale scrisori din puşcărie.

Făcînd însă un efort, am reuşit să citesc Supleantul punînd între paranteze corespondenţele lumii din carte cu lumea reală.

Din acest punct de vedere se poate spune că Supleantul reuşeşte să creeze unul dintre cele mai interesante personaje nu numai ale prozei lui Petre Popescu dar şi ale prozei noastre contemporane: Zoe Ceauşescu.

Deşi am citit multe lucruri despre Zoe Ceauşescu, deşi am avut un dialog TV la Zig-Zag cu Ion Cristoiu de pe Antena 3 cu Mircea Oprean, deşi am cunoscut-o niţel pe fata lui Ceauşescu, nu ştiu cum a fost Zoe Ceauşescu în realitate. N-aş fi ştiut nici dacă i-aş fi fost frate, deoarece profunzimile sufletului cuiva scapă celor din jur, pînă şi celor apropiaţi. Astfel că pot vorbi nu despre personajul real Zoe Ceauşescu, ci despre personajul de roman Zoe Ceauşescu.

În romanul lui Supleantul Zoe Ceauşescu e înainte de toate un personaj misterios. Contribuie hotărîtor la aceasta formula aleasă de Petre Popescu: formula romanului subiectiv, a lumii văzute de… Altfel spus, renunţînd în chip modern la făurirea unui personaj de sine stătător, în tradiţia romanului clasic, balzacian, Supleantul ne propune o Zoe Ceauşescu văzută prin ochii personajului narator. Ca în orice roman de formulă subiectivă, lumea, personajele poartă pecetea personalităţii naratorului. Zoe Ceauşescu se conturează în roman nu aşa cum este în realitate, ci aşa cum o vede personajul narator.

Explicabil în acest context misterul care domină statura personajului Zoie Ceauşescu şi, mai ales, puterea de seducţie care o defineşte.

Aşa o vede eroul narator!

A fost Zoe Ceauşescu o femeie extraordinară prin mister şi inteligenţă?!

Greu de răspuns.

Sigur e că lectorii romanului Supleantului vor rămîne convinşi că aşa a fost Zoe Ceauşescu.

După drama provocată de noii stăpîni ai României, au fost prea multe încercări de reabilitare a fetei lui Nicolae Ceauşescu.

Nici una n-a reuşit însă precum Supleantul lui Petre Popescu.

Excelentă dovadă de puterea pe care o are talentul.

*

Scriam pe 9 septembrie 2014

C. P. Tăriceanu vrea să-i facă lui Dan Voiculescu, de ziua acestuia, un cadou: Suspendarea lui Traian Băsescu!

Prin articolul 85, Constituţia spune cu putere de Lege: După ce Parlamentul aprobă propunerea de suspendare a Preşedintelui, în cel mult 30 de zile se organizează Referendumul. De ce precizează Constituţia, în cel mult 30 de zile? Pentru că interimatul funcţiei de preşedinte, prin natura sa, trebuie să dureze un timp limitat. Cu toate acestea, atît în Scrisoarea trimisă partidelor politice parlamentare, cît şi în Cererea de suspendare, Călin Popescu Tăriceanu propune ca zi de suspendare 23 septembrie 2014, iar Referendumul, pe 2 noiembrie 2014, ziua primului tur. Orice elev care ştie aritmetică mai bine decît Călin Popescu Tăriceanu, pentru că nu-i ocupat cu însurătoarea perpetuă, pînă-n pragul morţii, precum berbantul nostru, îşi dă seama că între 23 septembrie şi 2 noiembrie sunt 40 de zile şi nu 30. Dacă prezenţa acestei aberaţii în Scrisoarea publicată vineri, se explica şi prin faptul că preşedintele Senatului nu citise Scrisoarea, alcătuită, judecînd după fraza îngălată de Mirel Palada în timp ce o privea admirativ pe Anca Alexandrescu, repetarea ei în Cererea de suspendare, dată publicităţii luni, la trei zile după, ne face să ne întrebăm dacă nu cumva Călin Popescu Tăriceanu e în călduri şi, prin urmare, nu mai vede şi nu mai aude nimic. Eu cred însă că nu acesta e motivul. Cînd i s-a atras atenţia că 23 septembrie 2014 e o dată imposibilă constituţional, Călin Popescu Tăriceanu nu s-a grăbit să pună altă dată. Explicaţia? Ţineţi-vă bine, să nu leşinaţi! Pe 26 septembrie 2014, e ziua de naştere a Puşcăriaşului Dan Voiculescu. Şi Călin Popescu Tăriceanu vrea să-i facă drept cadou, de ziua lui, Suspendarea lui Traian Băsescu! Şi uite aşa, prezervativul politic Tăriceanu e folosit nu numai de Victor Ponta, dar şi de Dan Voiculescu.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

Citește și

• NATO condamnă încălcările cu dronele rusești ale spațiului aerian din Letonia și România
• SONDAJ NYT. Donald Trump și Kamala Harris sunt la egalitate până în ultimele săptămâni ale campaniei electorale
• Azi începe şcoala. Cum va fi organizat anul şcolar 2024-2025