Apa nu trebuie sfinţită! E gata sfinţită. Ca mama când creşti din ea.
Aţi văzut vreodată apa Nistrului la Palanca? În viul dimineţii are culoarea lichidului amniotic şi – cu păsările pichetând deasupra – stă o clipă în descumpănire: s-o ia înapoi spre izvor sau înainte spre Marea cea Mare? Atunci şi doar atunci, dacă priveşti în oglinda apei, oamenii spun că Îl poţi vedea pe Dumnezeu.
Tot ce ştiu am învăţat de la Nistru, ca dintr-un abecedar. Acolo, în satul meu de graniţă, Palanca. Ce despărţea graniţa nu ştiu. Niciodată om de om.
Acum, la adânci tinereţe, eu ştiu că Palanca e singurul sat născut de un rău. Lepădat pe malul drept.
Tot Nistrul ne-a dat şi apa botezului. Ludmila înseamnă Draga Lumii. Ce nume numeros am primit!
Am plecat şi m-am întors, plec şi mă întorc, mă întorc şi când nu mă mai întorc. Ce mare lucru am făcut în viaţa mea? Doi copii şi un teatru. Pot spune şi eu ca fratele Văcărescu: „V-am dat teatrul, vi-l păziţi”…
… De ce vorbesc la persoana întâi despre ea, despre Ludmila, Draga Lumii? Pentru că sunt clipe – în viul dimineţii, când păsările abia îşi dreg glasul – sunt momente în care aş vrea să îi împrumut viaţa. Să îi trăiesc tristeţile, şi spaimele, şi sărbătorile fericite şi fericirile sărbătorite.
Apoi, să intru în teatrul ei, ca un cufundar într-o apă adâncă, plină cu vârtejuri de iluzii.
Şi, privind în oglinda cuvintelor, să Îl văd pe Dumnezeu, luând chipul şi asemănarea noastră, la Geneză, în marele rol al vieţii Lui.
Advertisment