A fost mai mult decât atât. N-a fost niciodată un porumbel. A fost un semn. Un trimis.
Căzuse pe dalele din curte, istovit de zbor. Sau poate s-a aruncat, deşi păsările nu se sinucid.
Cât încă îi mai bătea inima, mi-ai spus: „Să îi dăm un nume, să-i schimbăm destinul”. Îi spunem Viaţă, am decis eu.
Ce nu ştii e că, în noaptea aceea, înainte de a-l pierde, când îi ţineam inima în palme, mi-a spus o poveste.
Trăise multă vreme în streaşina unei maternităţi. Privea copiii în prima oră după ce se nasc. Cei care nu se nasc prin cezariană – mi-a destăinuit – o oră sunt treji. În primele minute, se uită iscoditor în jur. Dar numai câteva minute. Pe urmă, au o privire stranie, pe care n-o poţi uita. Puţini au văzut-o. O privire de parcă brusc ar înţelege tot. De parcă le-ar pricepe pe toate, de parcă ar fi proiectaţi dintr-o dată la celălalt capăt al vieţii. Apoi adorm. Când se trezesc, au uitat tot. Începe viaţa…
Şi mi-a mai spus ceva, ce atunci mi s-a părut înfricoşător: „De ce crezi că plâng copiii când vin pe lume? Plâng pentru că simt că au atins infernul”.

Recomandări

MUSK MIZEAZĂ PE AFD
SOLSTIȚIUL DE IARNĂ
CÂT COSTĂ DISTRACȚIA?
CCR SUB LUPA SUA
SUA UCID LIDERUL ISLAMULUI