• Ion Cristoiu: Publicat în 1927, volumul Bucureştii de altădată rămîne un document peste care istoricul perioadei Carol I şi al României moderne nu poate sări. Constantin Bacalbaşa a trăit-o ca jurnalist.
  • Ion Cristoiu: Memoria sa oferă cititorilor interbelici, dar şi celor de acum fapte, mari şi mici, nu numai din experienţa sa directă, dar şi din societatea românească, aşa cum au văzut-o ştirile şi zvonurile, în România lui Caragiale şi ele un soi de ştiri.
  • Ion Cristoiu: În cazul celor doi mari bărbaţi de stat, explicaţia dată trecerii în plan secund merită însă luată în considerare. Prăpastia dintre capitolul politic de pe vremuri şi cel de acum îşi are temeiul – crede Constantin Bacalbaşa – într-un adevăr de psihologie socială.

În volumul unu al cărţii sale Bucureştii de altădată (Editura Universul – 1927), Constantin Bacalbaşa consacră comentariul anului 1891 morţii lui I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

Din privirea aruncată asupra atmosferei din anul respectiv, Constantin Bacalbaşa trage această concluzie nemiloasă:

Cu stingerea lui Brătianu şi a lui Kogălniceanu viaţa politică a ţării nu s-a resimţit deloc, deoarece amîndoi nu mai aparţineau, de cîţiva ani, puterilor active şi creatoare ale societăţii româneşti”.

Recomandări

CE DEVINE LUMEA?
PLANUL ARMATEI GERMANE
ROMÂNII SE TEM DE EȘEC
GATA DE RĂZBOI?
A ATINS O COARDĂ SENSIBILĂ
MANDAT DE ARESTARE

O comparaţie cu vremurile cînd cei doi „au ţinut aţintite toate privirile româneşti asupra geniilor lor” se impune.

Autorul o face pentru a sesiza din nou, nu fără uimire:

Şi cu toate acestea, către sfîrşitul vieţii lor, după atîtea fapte mari împlinite, după atîtea minuni ieşite din lucrarea lor patriotică, amîndoi nu mai erau decît doi muritori ca toţi ceilalţi, demni cel mult de respectul ce se cuvinte la doi bătrîni care au fost”.

Publicat în 1927, volumul Bucureştii de altădată rămîne un document peste care istoricul perioadei Carol I şi al României moderne nu poate sări. Constantin Bacalbaşa a trăit-o ca jurnalist. Drept urmare, memoria sa oferă cititorilor interbelici, dar şi celor de acum fapte, mari şi mici, nu numai din experienţa sa directă, dar şi din societatea românească, aşa cum au văzut-o ştirile şi zvonurile, în România lui Caragiale şi ele un soi de ştiri.

Din cînd în cînd, autorul se opreşte din istorisirea faptelor pentru a da curs nevoii de a medita asupra acestora.

Doar jurnalist, gîndurile sale n-au zbor, nu trec dincolo de clişeele gazetăreşti şi, deseori, de orizontul Conului Leonida şi al Eftimiţei.

În cazul celor doi mari bărbaţi de stat, explicaţia dată trecerii în plan secund merită însă luată în considerare.

Prăpastia dintre capitolul politic de pe vremuri şi cel de acum îşi are temeiul – crede Constantin Bacalbaşa – într-un adevăr de psihologie socială:

„Făgăduiala asta mult mai curtenită de oameni decît realizarea”.

Un adevăr expus pe scurt, pentru a primi de îndată lămuririle mai largi, necesare:

„Cînd, în vîrtejul luptelor politice se iveau Ion Brătianu şi Mihail Kogălniceanu uniţi, ţara întreagă era sigură că victoria va fi de partea lor. Amîndoi alături erau cele două mai formidabile forţe naţionale unite, în faţa cărora ceilalţi bărbaţi politici erau numai lumini care păleau. Forţa oamenilor politici nu stă atît în valoarea reală a putinţei lor de a crea, cît în valoarea pe care oamenii le-o atribuie.

Iată de ce oamenii cei mai populari în domeniul politic nu sunt acei cari au trecut pe la cîrmă, ci acei cari aspiră să ajungă la ea. Oamenii nu răsplătesc nici odată cu încrederea, cu iubirea şi cu entuziasmul lor pe bărbaţii politici cari au săvîrşit fapte mari, dar acordă toate acestea acelora despre cari cred că le pot săvîrşi. Şi această fiindcă o realizare materială, oricît de măreaţă, nu se poate ridica nici odată pînă la înălţimea închipuiri.

Dacă mai adăogăm toate celelalte neajunsuri ale vieţii vicisitudinile politice, greutăţile omului de guvern silit să realizeze, nu numai faptele folositoare de ordin general, dar mai ales dorinţele fie căruia în parte, dacă ţinem seama că poftele individuale, – care sunt subiective deci fără caracterul preciziunei şi stabilităţii – sunt mai greu de mulţumit de cît interesele obşteşti reprezentate prin formule închegate, ne putem da seama de ce în general toţi bărbaţii politici ies nepopulari din guvern, chiar dacă au fost aduşi acolo de cea mai entuziastă popularitate.

Speranţele aduc popularitatea contemporanilor, faptele realizate nu aduc decît aprobarea Istoriei. Cauza este pentru că Istoria n-are decît judecata, pe cînd oamenii au sentimente”.

Subscriu la aceste observaţii despre prăpastia dintre popularitatea unui politician înainte de a ajunge la putere şi dezamăgirea de după.

Cu două mici, modeste, observaţii:

1) Simpatia dinaintea ajungerii la putere îşi are una dintre cauze, dacă nu principala – în trasul pe sfoară al alegătorilor prin intermediul făgăduielilor fără acoperire.

2) Între popularitate şi putere, orice politician preferă puterea.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro