Ion Cristoiu: Necesara reabilitare a ghilotinei

• Ion Cristoiu: Personaje care, deşi au făcut lucruri deosebite, au rămas în posteritate sub înfăţişarea unor monştri sau, şi mai rău, a unor mediocri: Nero, Richard al III-lea, Ludovic al XI-lea, Napoleon al III-lea. Responsabili de imaginea rămasă în posteritate sunt cei care au scris, la vremea respectivă, despre personajele cu prici
• Ion Cristoiu: În Istorie pot suferi asemenea nedreptăţi şi obiectele. Cel mai bun exemplu: ghilotina. Cînd spui Revoluţia franceză, spui ghilotină. Teribilul instrument ajunsese la un moment dat să programeze execuţii publice dis-de-dimineaţă pentru a face faţă listei lungi de aşteptare
• Ion Cristoiu: Joseph-Ignace Guillotin a prezentat deputaţilor ghilotina drept anexă la un proiect de lege. Un proiect de lege înscris în seria măsurilor adoptate de Adunarea Naţională şi de Adunarea Constituantă sub semnul măreţii idei de Libertate, Egalitate, Fraternitate

Istoria cunoaşte numeroase personaje nedreptăţite în posteritate.

Altfel spus, personaje care, deşi au făcut lucruri deosebite, au rămas în posteritate sub înfăţişarea unor monştri sau, şi mai rău, a unor mediocri: Nero, Richard al III-lea, Ludovic al XI-lea, Napoleon al III-lea.

Responsabili de imaginea rămasă în posteritate sunt cei care au scris, la vremea respectivă, despre personajele cu pricina.

Napoleon al III-lea, deşi unul dintre artizanii Franţei moderne, ni s-a păstrat cu o imagine negativă, pentru că mari scriitori precum Victor Hugo l-au antipatizat.

În Istorie pot suferi asemenea nedreptăţi şi obiectele.

Cel mai bun exemplu: ghilotina.

Cînd spui Revoluţia franceză, spui ghilotină.

Teribilul instrument ajunsese la un moment dat să programeze execuţii publice dis-de-dimineaţă pentru a face faţă listei lungi de aşteptare.

Plecînd de aici, s-ar putea crede că ghilotina a fost inventată în scopuri malefice.

Nimic mai fals.

Cuvîntul ghilotină vine de la doctorul Joseph-Ignace Guillotin, deputat în Adunarea Constituantă. Domnul cu pricina nu e inventatorul teribilului instrument, cum s-ar putea crede, ci susţinătorul deciziei de introducere a ghilotinei în execuţiile pedepselor cu moartea.

Joseph-Ignace Guillotin a prezentat maşina destinată decapitării condamnaţilor în şedinţa Adunării Constituante din 28 noiembrie 1789.

S-ar putea crede că doctorul Guillotin a susţinut introducerea ghilotinei prin nevoia de a mări randamentul execuţiilor capitale dictate de Revoluţia Franceză.

Nici vorbă.

Cînd s-a înfăţişat propunerea şi, mai ales, cînd s-a discutat în Adunarea Constituantă, Revoluţia n-ajunsese în faza Terorii. Suntem – atenţie – în 28 noiembrie 1789!

Revoluţia se mai afla în etapa entuziasmului delirant.

Joseph-Ignace Guillotin a prezentat deputaţilor ghilotina drept anexă la un proiect de lege.

Un proiect de lege înscris în seria măsurilor adoptate de Adunarea Naţională şi de Adunarea Constituantă sub semnul măreţii idei de Libertate, Egalitate, Fraternitate.

Iniţiatorul Proiectului a cerut reprezentanţilor naţiunii să purceadă la o revoluţie şi în planul executării condamnaţilor la moarte.

O Revoluţie vizînd două obiective majore:

1) Eliminarea chinurilor inutile şi ruşinoase la care era supus condamnatul la moarte.

Pînă atunci, execuţia condamnării la moarte apela la spînzurare, sugrumare, stîlcire în bătăi cu bare de fier.

Prin întreaga sa alcătuire, ghilotina elimina toate aspectele chinuitoare şi dezonorante din perioada Vechiului Regim.

Condamnatul vîra capul în dispozitiv. Dispozitivul, acţionat de călău, lăsa să cadă lama grea şi ascuţită ca briciul pe grumazul victimei.

Şi gata!

Omul murea imediat, fără să se chinuie, dar mai ales fără să se simtă umilit în demnitatea sa de Om.

Ba chiar, Joseph-Ignace Guillotin pretindea că, înainte de a ajunge pe Lumea Cealaltă condamnatul se simţea bine.

Aceasta deoarece, în clipa cînd pica lama, el, condamnatul împărtăşea „senzaţia unui suflu lejer de răcoare pe ceafă”.

2) Asigurarea prin lege a egalităţii cetăţenilor în faţa pedepsei capitale.

Vechiul Regim era unul al gravelor, revoltătoarelor inegalităţi nu numai în materie de avere, ranguri, dar şi de pedeapsă capitală.

Oamenii de rînd, de exemplu, erau spînzuraţi sau chiar arşi de vii.

Nobilii însă aveau privilegiul de a fi decapitaţi: cu securea sau cu sabia.

Punînd capăt acestei realităţi anacronice, Adunarea Constituantă decretează, la 21 ianuarie 1790, abolirea deosebirii de clasă în privinţa execuţiilor capitale.

Într-o altă şedinţă, cea din 3 iunie 1791 (Revoluţia Franceză a stat sub semnul deliberării democratice), la propunerea deputatului Louis-Michel Lepeletier de Saint-Fargeau, se decide că orice condamnat la moarte va fi executat numai şi numai prin ghilotinare.

Ghilotina e testată în istorica zi de 13 aprilie 1792 pe trei cadavre, la spitalul din Bicetre.

La 25 aprilie 1792 tîlharul Nicolas-Jacques Pelletier inagurează noua expresie umanismului revoluţionar.

Primul cap de condamnat politic pică la 21 august 1792 în Piaţa Carausel din Paris.

Joseph-Ignace Guilletin moare în 1814, la vîrsta de 76 de ani.

Ce păcat!

N-a avut şansa de a simţi „senzaţia de suflu lejer de răcoare pe ceafă!”

*

Scriam pe 28 octombrie 2014

O altă instituţie vîrîtă pînă-n gît în campania electorală: Curtea Constituţională!

Deşi Livia Stanciu, preşedinta Înaltei Curţi, s-a antepronunţat vineri, 24 octombrie 2014, în chestiunea Deciziei privind Sesizarea ANI de mutare a judecăţii cazului Iohannis de marţi, 18 noiembrie 2014, mai devreme, astfel încît românii să voteze în primul tur în cunoştinţă de cauză, refuzul Completului secret de a da curs cererii a surprins pe mulţi români. Dacă ar fi cunoscut Cazul sau mai precis, dacă presa ar fi prezentat toate datele despre acest Caz, mai mult ca sigur românii n-ar mai fi fost surprinşi. Preşedinta Înaltei Curţi a invocat în sprijinul Deciziei pe care, iată, o ştia de vineri, (de unde tragem concluzia că afacerea Klaus Iohannis e coordonată de la şefia Înaltei Curţi), o decizie pe care CCR ar trebui s-o ia pe 4 noiembrie 2014, a treia zi după primul tur al prezidenţialelor. Despre ce-i vorba? Marţi, 7 octombrie 2014, Curtea Constituţională s-a întrunit pentru a discuta dacă articolul 87 aliniatul 1, paragraful f din Legea 161/2003 e sau nu constituţional:

„Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu: (…) f) funcţia de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale în adunările generale ale societăţilor comerciale de interes local sau de reprezentant al statului în adunarea generală a unei societăţi comerciale de interes naţional;”

Pe baza acestui articol, 100 de primari, printre care şi Klaus Iohannis, au fost declaraţi incompatibili de către ANI. Dosarele lor se găsesc la Înalta Curte. Primarul din Tuzla a contestat la CCR constituţionalitatea acestui articol. I s-au alăturat alţi 13 primari. Cazul Klaus Iohannis e niţel diferit. Primarul Sibiului susţine că societatea comercială în care a fost reprezentant al primăriei nu era de interes local, ci regional. ANI a declarat că era de interes local. Absenţa termenului regional semnifică referirea la local. Din cîte se vede, legea nu conţine termenul de regional. Înalta Curte urma să se pronunţe dacă societatea respectivă era de interes local sau regional, ţinînd cont că legea nu face referire expresă la regional. În cazul în care CCR decidea, pe 7 octombrie 2014, că articolul 87, aliniatul 1, paragraful f, e neconstituţional, Klaus Iohannis devenea automat compatibil. În cazul în care, pe 7 octombrie 2014, CCR decidea că e constituţional, deşi şansele lui Klaus Iohannis se micşorau, totuşi, procesul putea fi cîştigat, deoarece Înalta Curte trebuia să se pronunţe în legătură cu semnificaţia cuvîntului local, mai precis dacă, în absenţa unei precizări regional, regionalul se identifică cu localul. Dacă Înalta Curte ne mai poate aburi invocînd în sprijinul amînării mersul special al proceselor la această instanţă, avîndu-şi cauza în surmenarea judecătorilor din cauza numărului mare de dosare, în cazul CCR lucrurile puteau fi tranşate chiar pe 7 octombrie 2014. Pe 7 octombrie 2014, CCR amînă luarea unei decizii pentru 4 noiembrie 2014. Admiţînd că pe 7 octombrie 2014, Augustin Zegrean nu era în deplinătatea facultăţilor sale mintale, decizia putea fi amînată pentru un termen peste o săptămînă sau, hai, treacă de la noi, peste două. Ea e amînată însă cu o lună, pentru exact a treia zi după primul tur de scrutin. Această amînare, suspectă rău, rău de tot, a dat Înaltei Curţi justificarea de a amîna şi ea pentru a treia zi a celui de-al doilea tur de scrutin propria decizie. Amînarea unei decizii de către CCR îmi confirmă că nimic din ceea ce se întîmplă acum la Înalta Curte şi la DNA nu e întîmplător. Ce se urmăreşte? Deocamdată eu nu pot face decît presupuneri. Printre ele se numără şi cea că totul lucrează pentru Victor Ponta. Alţi comentatori susţin că, dimpotrivă, lucrează pentru Klaus Iohannis. Sigur e că numai rezultatele scrutinului prezidenţial ne va spune exact pentru cine s-a lucrat dintre cei doi candidaţi importanţi. Pînă atunci dvs ce credeţi? Amînarea de către CCR şi amînarea de către Înalta Curte sunt întîmplătoare? Dacă nu, pentru cine lucrează Justiţia din România?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro