În 325, împăratul Constantin a convocat primul sinod/ conciliu ecumenic al bisericii creștine (cu participarea tuturor episcopilor de atunci, 318). Sinodul a stabilit 20 de canoane (legi, reguli) de organizare a Bisericii, a combătut arianismul și a elaborat Crezul. Episcopul Arie susținea că Iisus din Nazaret nu ar fi fiul lui Dumnezeu născut din veșnicie, ci doar o creatură a Tatălui care, în singurătatea lui, l-ar fi făcut și înfiat. La Niceea, s-a stabilit că Iisus Hristos este „de o ființă cu Tatăl, născut, iar nu făcut”. Crezul de la Niceea a afirmat, contrar ereticilor arianiști, obligativitatea recunoașterii Sfintei Treimi (Dumnezeu, Iisus și Duhul/ Spiritul Sfânt), ca piatră de temelie a dreptei credințe (ortodoxe) universale. După conciliu, deciziile sale au fost trimise, din porunca împăratului, la toate eparhiile, inclusiv la Tomis (Constanța), al cărei scaun era atunci vacant. În Țările Române medievale, documentele solemne ale domnilor conțineau, în formula de blestem pentru eventualii călcători de danii, pe cei 318 părinți de la Niceea, pe condamnații Iuda și Arie. Sinodul de la Niceea face parte dintre primele șapte sinoade ecumenice recunoscute de ambele biserici, ortodoxă și catolică. Deciziile lor reprezintă temelia învățăturii creștine universale de dinainte de schisme. Prin condamnarea arianismului, definirea Sfintei Treimi și a naturii deopotrivă divine și umane a Mântuitorului, conciliul de la Niceea rămâne fundamental pentru creștinătate.
Advertisment