Haralambie Ciprian: Sfântul Ierarh Nicolae – Bucuria copiilor şi a copilăriei

Sfântul Nicolae, ocrotitorul copiilor, al săracilor şi al femeilor nemăritate Sursa: Wikimedia
  • Sfântul Nicolae de mic a început a fi şi postitor ales, petrecând miercurea şi vinerea în post. Deci crescând pruncul cu anii, creştea împreună şi cu înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa de la părinţii săi cei buni.
  • Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelaşi nume ca şi dânsul. Unchiul său, văzând pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu.
  • Sfântul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: „Cu cuvântul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia”.

Sfântul Nicolae de mic a început a fi şi postitor ales, petrecând miercurea şi vinerea în post. Deci crescând pruncul cu anii, creştea împreună şi cu înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa de la părinţii săi cei buni.

Sfântul s-a făcut cum zice psalmistul: Ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa.

Sfântul Nicolae de mic a început a fi şi postitor ales, petrecând miercurea şi vinerea în post. Deci crescând pruncul cu anii, creştea împreună şi cu înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa de la părinţii săi cei buni. Sosind vremea de şcoală, a fost dat la învăţătura unde a ajuns la multă înţelepciune. Apoi, atât de mult a sporit în învăţătura cărţii, pe cât era de trebuinţă bunului cârmaci al corăbiei lui Hristos şi păstorului celui iscusit al oilor celor cuvântătoare. Deci, făcându-se desăvârşit în cuvântul învăţăturii, s-a arătat desăvârşit şi în lucrul vieţii.

Deci tânărul cel îmbunătăţit şi curat, având în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzând cu duhul şi slujind Domnului cu frică, încât nu se vedea la dânsul nici un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrân pentru care tuturor s-a făcut minunat şi slăvit. Căci precum omul cel bătrân, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în râs de toţi, tot aşa şi tânărul, dacă are năravul bărbatului celui bătrân, se cinsteşte de toţi cu mirare; pentru că sunt nepotrivite tinereţile pentru bătrâneţe, dar cinstite şi frumoase sunt bătrâneţile în tinereţe.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelaşi nume ca şi dânsul. Unchiul său, văzând pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Primind episcopul pe tânărul bătrân, care avea înţelepciunea ca o cărunteţe şi viaţa cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei.

Pentru ca multele lui milostenii să fie cunoscute, să arătăm una şi anume: Era un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviţi şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas sărac şi neslăvit, căci viaţa veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase şi acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinţă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte şi cugetă să-şi dea fetele sale spre desfrânare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos şi să câştige pentru el şi fetele sale îmbrăcăminte şi hrană. Deci, auzind Sfântul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia şi prin dumnezeiască descoperire înştiinţându-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dânsul, întâi ca să scape de slava omenească, pentru că ţinea seama de ce zicea Evanghelia: „Luaţi aminte, să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor”; şi, al doilea, ca şi pe bărbatul acela, care odinioară era bogat, iar acum ajunsese în mare sărăcie, să nu-l ruşineze, căci ştia că sunt grele unele ca acestea, celor ce din bogăţie şi din slavă cad în sărăcie, fiindcă se ruşinează sufletele acelora, aducându-le aminte de bogăţia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gândit a face aşa, după cuvântul lui Hristos: „Să nu ştie stânga ta, ce face drepta ta”. Căci atât de mult fugea de slava omenească, încât chiar de acela căruia îi făcea bine se sârguia a se tăinui pe sine.

Aşadar, luând o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi, aruncând-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Dimineaţă, sculându-se bărbatul şi aflând legătura, a dezlegat-o şi văzând galbenii s-a înspăimântat, căci socotea că este vreo nălucire, temându-se că nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înşelăciune, de vreme ce nu aştepta de la nimeni şi de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcând galbenii cu vârful degetului, privea cu dinadinsul şi cunoscând că este adevărat, se veselea şi se minuna, iar de bucurie, plângea cu lacrimi fierbinţi şi, cugetând mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Apoi îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat şi i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei. Despre aceasta înştiinţându-se minunatul Nicolae că a făcut după voia lui, bărbatul acela, i-a părut bine. Şi iarăşi se arăta gata a face aceeaşi milă cu a doua fiică a bătrânului, deci, pregăti şi altă legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă şi, peste noapte, ferindu-se de toţi, a aruncat-o pe aceeaşi fereastră, în casa bătrânului aceluia. Dimineaţă, sculându-se acel om sărac, a găsit iarăşi aur, asemenea ca întâia oară. Apoi a început a se minuna şi de acela şi, căzând cu faţa la pământ, cu lacrimi fierbinţi mulţumea Domnului şi bunătăţii Lui, a făcut nuntă şi fiicei sale de a doua. Şi iată, nu după multă vreme, a sosit cel aşteptat. Căci a venit şi a treia oară Sfântul Nicolae şi, ajungând la locul cel obişnuit, tot aşa a aruncat o legătură de galbeni pe aceeaşi fereastră şi îndată s-a întors la casa sa.

Sfântul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: „Cu cuvântul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia”.

Sfântul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat şi pe mare, ajutând celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare şi scoţându-i din adâncul mării la uscat; răpindu-i din robie şi aducându-i la casele lor; izbăvind din legături şi din temniţe, apărând de tăierea de sabie şi scăpând de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; şchiopilor, umblare; surzilor, auz; muţilor, grai. Pe mulţi, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogăţit, iar celor flămânzi le-a dat hrană.