IMAGINI RARE. Picasso, pictorul care a adus glorie Franței, tratat ca un „imigrant periculos” de autorități

  • Picasso, de la imigrant păzit, la glorie a Franței
  • O carte și o expoziție la Paris explică modul în care artistul de la „Guernica” a fost considerat, decenii întregi, un „străin suspect”
  • Documente administrative și opere de artă explică și contextualizează relația sa cu țara în care a trăit toată viața sa de adult
  • Picasso a refuzat, spre finalul vieții, cetățenia franceză

O carte și o expoziție la Paris explică modul în care artistul de la „Guernica” a fost considerat, decenii întregi, un străin suspect în țara care avea să îl adopte în cele din urmă, scrie El Pais.

Timp de zeci de ani, de când geniul născut în Malaga a ajuns la Paris la începutul secolului XX, autoritățile l-au tratat ca pe un imigrant periculos, a fost pus sub supraveghere polițienească, i s-a deschis un dosar de suspecți și, până la moartea sa, nu a încetat niciodată să fie spaniol. Singura dată când a solicitat cetățenia franceză a fost în 1940, în ajunul ocupației naziste a Franței. A fost refuzat. După cel de-al Doilea Război Mondial, Franța și-a înmulțit eforturile pentru a se împăca cu creatorul lui „Les Demoiselles d’Avignon” și „Guernica”, dar bătrânul pictor nu mai era interesat să fie francez.

Franța l-a luat înapoi pe Picasso în ultimul moment”, rezumă istoricul Annie Cohen-Solal, autorul monumentalei cărți „Un étranger nommé Picasso” (Un străin numit Picasso, publicată în franceză la Fayard) și curatorul expoziției Picasso, étranger (Picasso, străin), care s-a deschis joi la Muzeul de Istorie a Imigrației. „În 1985, în inima Parisului a fost creat Muzeul Picasso, un muzeu care șterge tot ce a existat înainte„.

Un avangardist într-o Franță care avea oroare de avangardă

Ceea ce s-a întâmplat înainte de acest moment este în centrul cărții și al expoziției: călătoria lui Picasso ca străin și imigrant în Franța. Documentele administrative și operele de artă explică și contextualizează relația sa cu țara în care a trăit toată viața sa de adult, dar care, așa cum demonstrează Cohen-Solal, l-a acceptat și a vrut să-l îmbrățișeze pe deplin abia în cele din urmă.

Cohen-Solal comentează: „Anarhiștii și catalanii i-au dat lui Picasso cheile Parisului, dar i-au întins o capcană: acest raport îl va bântui toată viața și va fi alimentat de noi rapoarte de fiecare dată când numele său va apărea în presă. Istoricul adaugă: „Există trei motive pentru care a fost suspectat: unu, este străin; doi, este considerat anarhist; trei, este un avangardist într-o Franță care are oroare de avangardă, deoarece în Franța domina Academia de Arte Frumoase, cea mai tradițională din Europa.”

Picasso a refuzat, spre finalul vieții, cetățenia franceză

La câteva săptămâni după ce i s-a refuzat cetățenia franceză, Germania nazistă a cucerit Parisul. Timp de patru ani, Franța a fost ocupată, inspectorul Chevalier, cel care l-a acuzat de anarhism, a deținut funcții de răspundere în administrația colaboraționistă de la Vichy, iar Picasso… a continuat să picteze. În octombrie 1944, după eliberare, și-a găsit o patrie: Partidul Comunist. Iar în 1947 a donat zece tablouri muzeelor franceze, care până atunci îl ignoraseră. „Astăzi, divorțul dintre Franța și geniu s-a încheiat”, a sărbătorit Georges Salles, directorul Muzeelor Franței. În 1948, guvernul i-a acordat o carte de rezident privilegiat „datorită personalității persoanei în cauză”.

Acest paria supravegheat în 1901, a devenit „un VIP”, se arată în catalog. Cohen-Solal își amintește că, în 1958, Franța i-a oferit cetățenia, dar el a refuzat-o. Zece ani mai târziu, Legiunea de Onoare: a refuzat-o și pe aceasta. Nu a participat la marea expoziție care i-a fost dedicată la Grand Palais din Paris în 1966. Nici expoziția pe care Louvre i-a dedicat-o în 1971 – a fost primul artist în viață care s-a bucurat de această onoare – și care este acum comemorată printr-o expoziție la sediul Louvre din Lens, în nordul Franței.

A fost o operațiune de seducție în toată regula, orchestrată, printre alții, de scriitorul André Malraux, autorul cărții Condiția umană și pe atunci ministru al culturii. Malraux a fost cel care, în 1968, a promovat legea care permitea ca drepturile de moștenire să fie achitate prin donarea de opere de artă către stat. „A fost făcută pentru Picasso, iar donația a fost opera sa”, își amintește Cohen-Solal. „Și, datorită acestui lucru, Franța a primit moștenirea lui Picasso.”