Prăbușirea. G.M. Trevelyan în a sa Istorie ilustrată a Angliei descrie sintetic prăbușirea civilizației romane după venirea anglo-saxonilor. Iată că-i posibilă o revenire a Istoriei într-un trecut anterior al civilizației. Și pentru că a fost distrusă civilizația predecesoare, și pentru că nou veniții sînt cu mult în urma înaintașilor:
„Orașele și vilele romane au fost distruse aproape în întregime. Primii anglo-saxoni nu locuiau în orașe. Ei nu aveau instincte negustorești, decît pentru a vinde sclavi peste mare, iar după ce au dobîndit terenuri bune de cultivat, în interiorul insulei, și-au pierdut vechile obiceiuri de oameni ai mării. Cele mai civilizate dorințe ale lor erau să se așeze în mari «tîrguri» rurale și să cultive solul în sistemul «cîmpului deschis» al agriculturii sătești. Aceasta avea să fie temelia sănătoasă a noii civilizații engleze. Conduși de acest instinct, ei au început îndată să își dureze case de lemn, grupate în jurul conacului de lemn al stăpînului. Pereții erau făcuți din trunchiurile cojite ale copacilor din pădure, așezate vertical unul lîngă altul, căci lemn se găsea din belșug și ei nu se dădeau în lături de la muncă. Așa fuseseră făcute locuințele în care trăiseră dincolo de mare. Le plăcea mirosul familiar și netezimea pereților din stejar descojit, mai mult decît frumoasele ville și case de oraș, înzestrate cu toate cele necesare, pe care le-ar fi putut ocupa după plac odată îngropate cadavrele foștilor proprietari.
Se afirmă cu cea mai mare certitudine că «nu se cunoaște vreun caz în care saxonii să fi locuit într-o villa romană». Timpul și hîrlețul vor scoate la iveală astfel de cazuri, dar este foarte puțin probabil ca ele să fie numeroase. Atît în orașe, cît și în ville, noii veniți au manifestat aceeași repulsie față de a trăi sau de a lăsa pe altcineva să trăiască în interiorul unor ziduri de piatră.” (G.M. Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei, în românește de Florica-Eugenia Condurachi și Dan Hurmuzescu, Editura Științifică, București, 1975).
*
Motorul. Dincolo de toate, motorul mişcării epice rămâne la Balzac pasiunea. S-a făcut mare caz de tipicul în opera genialului prozator. S-au ivit şi amplificat entuziasme neţărmurite faţă de capacitatea balzaciană de a sintetiza într-un personaj chintesenţa unei clase sau categorii sociale. Dacă numai aşa ar sta lucrurile, Balzac n-ar fi un mare scriitor, ci, cel mult, un excelent sociolog. Dar personajele sale nu sunt în primul rând întruchiparea unor tipuri sociale, nici măcar a unor tipuri morale, ci a unor pasiuni care pot caracteriza un ins până la devorare.
E drept că Moş Goriot, Gobsek, César Birotteau sunt şi concretizări ale unor clase şi categorii sociale. Dar Balzac ştie că, pentru a deveni personaje, tipurile sociale şi morale trebuie să se supună consecvenţei între esenţa lor social-morală şi actele lor. Cu alte cuvinte, pentru a se putea revendica drept personaj şi nu o simplă marionetă, un erou trebuie să fie astfel marcat de trăsăturile unei clase, categorii sociale sau morale, încât ele să pătrundă adânc în substanţa lui sufletească, generând pasiuni covârşitoare. Să-l luăm, de exemplu, pe César Birotteau, tipul perfect al micului negustor. Întregul lui destin stă sub semnul unei pasiuni mistuitoare: obsesia de a se reabilita ca negustor. E trăsătura specifică a unei clase. Dar şi concretizarea unei trăsături etern umane: orgoliul. Pasiunilor le datorează proza lui Balzac şi spectaculoasa duduială epică. Loviturile de teatru, întâmplările zguduitoare, tot ce joacă în literatură rolul energiei îşi au sursa în pasiuni. Fără capriciile acestora, adăugate celor ale Istoriei, n-ar fi existat intensul dramatism al prozei lui Balzac. Şi nici atât de marea ei întindere, pentru că, nealimentate cu energie, romanele balzaciene s-ar opri imediat, după numai câteva zeci de pagini.
*
Loc. În două dintre călătoriile mele la Roma, stînd în Campo dei Fiori, am trecut zilnic prin Largo di Torre Argentina, cunoscută mai ales, inclusiv de mine, prin Azilul pentru pisici, faimos printre turiști. Am fost convins că ruinele printre care își duc veacul pisicile din Adăpost sînt ale Teatrului lui Pompei, imaginat de mine chiar ca un Teatru. Ulterior, citind mai mult despre site-urile din Roma, mi-am dat seama că ruina desemnată a fi a Teatrului aparține uneia dintre numeroasele clădiri ale complexului rămas în Istorie ca Teatrul lui Pompei. O imagine de ce era acest complex se conturează în cartea lui Tom Holland Rubicon, Triumful și tragedia Romei Republicane:
„Pe Campus Martius, unde lucrătorii trudeau de ani de zile la marele său teatru, schelele au dispărut în sfîrșit. Era dezvăluit în fața privirilor uimite ale poporului roman cel mai grandios complex de clădiri din istoria orașului. Ridicat într-un parc superb, cuprindea nu doar un auditoriu, ci și un portic public, o sală pentru Senat și o casă nouă pentru Pompei însuși. Le domina pe toate templul lui Venus, elementul prin care Pompei a putut justifica în primul rînd construcția care credea el că va servi la protejarea ei pentru totdeauna de instinctele distructive ale unor rivali invidioși.
A fost o măsură de precauție inteligentă, căci întregul complex era ca un exercițiu de provocare a invidiei. Nu s-au făcut nici un fel de economii. În grădini, plante rare aminteau liniștitor prin aromele lor cucerirea Orientului de către Pompei. În portic, perdele țesute cu fir de aur atîrnau între coloane, în timp ce în fundal apa murmura blînd în nenumărate fîntîni. Zeițe purtînd văluri diafane, ascunse discret în umbră, contribuiau la atmosfera a ceea ce s-a constituit peste noapte ca locul cel mai romantic din Roma. Toate statuile și picturile erau capodopere celebre, alese cu grijă de către Atticus, acest cunoscător avizat, și un grup de alți experți, căci Pompei a dorit ca exponatele sale să aibă amprenta calității absolute. Piesa cea mai impunătoare din toate nu a fost totuși una veche, ci o statuie a lui Pompei însuși, comandată special. Amplasată strategic în noua clădire a Senatului, ea garanta că, și atunci cînd marele om lipsea, umbra lui cădea asupra dezbaterilor.”
Iulius Cesar a fost asasinat nu în Teatru, ci într-o curia, unde-și ținea temporar ședințele Senatul.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro