Ion Cristoiu: „Gîndirea caragialistă şi stilul caragialist sînt în floare”

ion-cristoiu-editorial Foto: Ion Cristoiu

Din tableta lui Arghezi Caragialismul, tipărită în Informaţia zilei, 21 mai 1943, reţin o pătrunzătoare definiţie a oportunismului în politică şi în alte locuri, dacă nu chiar în toate locurile:

„De la un timp, s-a introdus în vocabular «cioara vopsită» care indică în politică şi relaţii spiritul diplomatic cu pungăşie, două valori pentru analiza populară egale. E fostul «şahăr-macăr» dintr-un limbaj mai vechi, echilibrul pe două luntri sau frăţia cu dracul pînă la trecerea punţii, formule relevînd de momentele istorice şi de un optimism tradiţional.”

Tableta se intitulează Caragialismul şi debutează cu o teză dragă inimii publicistului, Actualitatea lui Caragiale:

„Caragialismul, despre care un critic cineva spunea că nu mai e actual, gîndirea caragialistă şi stilul caragialist sînt în floare, nedespărţite altfel niciodată de viaţă de tot. În strategie, geografie şi tehnică militară, interpretate de bravii noştri concetăţeni, în tramvai şi berărie, caragialismul e în plină desfăşurare şi caragialiştii evenimentelor sînt despre certitudinile lor indiscutabile entuziaşti.”

Arghezi purcede la dat exemple din această părerologie definită prin tăria opiniunilor, întîlnită la prototipurile românului, Conu Leonida, cel care-i ţine consoartei, de Lăsata Secului, un curs de politologie de tip SNPA, şi Cocoşilă, editorialist în fiecare duminică dimineaţă pe maidanul din faţa Fierăriei lui Iocan:

„Polonezii în războiul lor, nu se precizează cu cine, dar importă au ajuns la Gibraltar şi ameninţă Turcia … Vom vedea ce face Argentina …
Mi-a spus un coleg … (…)

Sicilia nu e nevoie să ştii unde e situată, destul că e o ţară importantă. A intra în ea echivalează cu un dezastru, din pricina şesului ei mlăştinos … Dacă taie prin Serbia, ajunge mai repede în Franţa … Tonul acestor intenţii şi sentinţa arată o documentare severă. Să nu intervii cu rectificări că poate să iasă bătaie. Cine afirmă în autobuz nu iartă contradicţia şi profesează orgoliul de a şti ce spune. În general, fiecare dispune de o «sursă» serioasă şi destăinuirile sînt «confidenţiale».” 

2. Cercetarea Stalingradului m-a constrîns să parcurg romanul lui Seven Hassel, General SS. Cărţile lui Hassel stau cu duiumul pe rafturile librăriilor de la Supermarket-uri, la întrecere cu hîrtia igienică şi cu apa minerală la baxuri. De cîte ori le-am văzut, nu mi-a trecut prin cap să cumpăr vreuna, fie şi din ostilitate faţă de proza de aeroport. Despre Stalingrad am citit cîteva romane ruseşti de excepţie: Zile şi nopţiÎn tranşeele StalingraduluiPentru o cauză dreaptă şi Viaţă şi destin.

Deşi dedicate frontului, cărţile ruseşti sînt capodopere de bun-simţ respectat în istorisirea întîmplărilor şi schiţarea personajelor. Citind pe pagina patru a romanului că General SS tratează Stalingradul din perspectiva soldatului neamţ, mi-am luat inima în dinţi şi am cumpărat, de la un supermarket, exemplarul semnat de Seven Hassel.
Rar mi-a fost dat să întîlnesc o carte mai primitivă, mai insalubră ca aceasta, care se vrea relatarea unui personaj narator din Armata germană de pe Frontul de Est.

Ştiu pe de rost aproape datele Bătăliei de la Stalingrad. Pe parcursul lecturii am încercat să ghicesc, din istorisirile naratorului, despre ce zile ale Bătăliei e vorba şi mai ales despre ce zone de luptă. A fost o operaţiune cumplit de grea. Un capitol se intitulează Bătălia pentru uzina Krasnîi octiabrî„Octombrie Roşu” e una dintre citadelele industriale din zidul care a oprit ajungerea nemţilor la Volga. Potrivit naratorului, grupa sa primeşte ordinul să cucerească o cazemată din faţa fabricii, văzute drept punct cheie în apărarea clădirii de către sovietici. Cînd şi cum a avut loc asaltul asupra cazematei naratorul nu ne spune, şi e normal să nu ne spună, deoarece în Bătălia pentru Stalingrad n-a existat nici o cazemată în faţa fabricii „Octombrie Roşu”. Seven Hassel pretinde că obiectivul a fost cucerit şi o dată cu el a fost luată în stăpînire de nemţi şi fabrica. Realul e forţat dincolo de firesc pentru a corespunde viziunii schematice a cititorului. După ce fac să explodeze un perete pentru a putea intra, nemţii din roman trebuie să-i dea gata pe ruşii aflaţi la etaj. Aici însă potrivit personajului narator cei care trag cu tunul sînt NKVD-işti:

„Groaza îmi încleştează beregata: cu toţii au petliţele verzi ale trupelor NKVD. Gîfîind, mă rostogolesc pe scară ca să fiu imediat înşfăcat de Heide:
– Ce te-a apucat, de ce nu i-ai miruit?
– Acolo ….sus … gîfîi eu, sînt numai enkavedişti! Puzderie…”

Las la o parte faptul că la Stalingrad nu puteau fi enkavedişti puzderie, forţa principală alcătuind-o Armata a 62-a lui Ciuikov. Personajul narator n-avea cum să vadă, pe post de artilerişti, membri ai NKVD. Dar chiar şi aşa dacă ar fi fost, spaima personajului narator e fără noimă. NKVD-ştii erau spaima celor din Armata Roşie, în nici un caz a nemţilor. Un neamţ precum naratorul putea fi atît de îngrozit doar dacă acolo sus ar fi văzut orci sau marţieni.

Şi scriitorii ruşi – Iuri Bondarev, de exemplu, în Iarnă fierbinte – descriu grozăviile războiului. O fac însă în stil rusesc, de pe poziţiile unor scriitori avînd drept înaintaşi pe Tolstoi şi pe Cehov. Seven Hassel înţelege prin grozăviile războiului, alături de pîrţurile zgomotoase ale soldaţilor, dramele cărnii:

„Împlînt baioneta în pîntecele unui tînăr locotent, probabil de-o vîrstă cu mine, ba îi zdrobesc şi faţa cu tocul cizmei”.

E un exemplu de cum înţelege autorul c-ar fi grozăviile războiului. Zdrobirea feţei cu tocul e un gest animalic, de ordin fizic. Nu atinge în planul impresiei produse asupra cititorului, tăcerea dinaintea atacului nemţesc din Iarnă fierbinte, romanul lui Bondarev.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro