Izvorul Tămăduirii. Evoluția sărbătorii, semnificație și tradiții

Icoana-Izvorului-Tămăduirii Sursă: Maleviziotis
  • Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte de o minune săvârşită cu apa unui izvor, prin mijlocirea Maicii Domnului
  • Izvorul Tămăduirii are o istorie veche de 1.500 de ani, avându-și originea în perioada domniei împăratului bizantin Leon I (457-474)
  • Mănăstirea construită deasupra acestui izvor a fost reconstruită în sec. al XIX-lea și izvorul poate fi vizitat astăzi

În prima vineri de după Paști, în fiecare an Biserica Ortodoxă prăznuiește sărbătoarea Izvorul Tămăduirii. Acesta este un praznic închinat Maicii Domnului, numele sărbătorii aducând aminte de mai multe minuni care au fost săvârșite la un izvor din apropierea Constantinopolului.

Originea sărbătorii

Sursă: Diakonima

Originea sărbătorii este istorisită de eruditul teolog Nichifor Kallist (1256-1335), care afirmă că viitorul împărat Leon cel Mare (457-474), pe când era încă soldat, obișnuia să se plimbe prin pădurile din afara zidurilor Constantinopolului. Într-o zi a întâlnit în pădurea de dincolo de poarta Silivri un orb rătăcit. Făcându-i-se milă de el, Leon a hotărât să-l ia de mână și să-l călăuzească spre cetate. La un moment dat, orbului i s-a făcut sete și l-a rugat să-i dea puțină apă. A început să caute în jur un izvor, dar, negăsind, s-a întors mâhnit.

Atunci a auzit un glas dulce – glasul Maicii Domnului, care i-a zis: „Nu e nevoie să te ostenești, Leone, căci apa este aproape. Pătrunde mai adânc în pădurea aceasta și, luând cu mâinile apă tulbure, potolește setea orbului și apoi unge cu ea ochii lui întunecați; și vei cunoaște de îndată cine sunt eu, care sălășluiesc aici de multă vreme”. Leon a asculta cuvântul Maicii Domnului și îndată orbul și-a recăpătat vederea.

Potrivit relatării, Maica Domnului l-a numit pe Leon „împărat”. Într-adevăr, nu după mult timp Leon a devenit împărat al Imperiului Bizantin. În amintirea minunii, Leon a ridicat o biserică în cinstea Maicii Domnului, lângă izvorul dătător de tămăduiri.

Mai există o variantă a originii sărbătorii, la istoricul Procopios (500-565), care plasează evenimentul minunat la începutul secolului al VI-lea, legându-l de împăratul Iustinian (527-565).

Potrivit acestei versiuni, într-o zi, pe când vâna într-un loc foarte frumos, cu multă verdeață, apă și copaci, Iustinian, ca într-o viziune, a văzut acolo un mic paraclis, o mulțime de oameni și un preot în fața unui izvor. „Este izvorul minunilor”, i s-a spus. Acolo a construit o mănăstire cu materiale rămase de la construcția Sfintei Sofia. În orice caz, în anul 536 izvoarele istorice menționează un stareț al mănăstirii Izvorul Tămăduirii.

Sinaxarul amintește numele multor personalități care au primit vindecare, de-a lungul timpului, de la acest izvor: împăratul Leon Înţeleptul (866-912) şi soţia sa, Teofana, Patriarhul Ştefan (886-912), fratele împăratului, Patriarhul Ioan al Ierusalimului (964-966), împăratul Roman Lecapenul (920 – 944) şi mulţi alţii. Datorită acestor vindecări miraculoase, în acest loc s-a născut sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, care s-a răspândit în scurt timp în toată lumea ortodoxă.

Evoluția sărbătorii

Evoluția sărbătorii a avut loc în trei etape. În prima etapă, sărbătoarea a fost locală. Sărbătorile locale ale Maicii Domnului sunt asociate unor biserici sau unor icoane închinate ei. De la numele locului sau al icoanei își ia numele sărbătoarea locală respectivă, de exemplu, Maica Domnului din Vlaherne sau Maica Domnului Îndrumătoarea sau Grabnic Ascultătoarea etc.

Izvorul Tămăduirii, mozaic la Mănăstirea Hora din Istanbul. Sursă: VizantinaIstorika

După cum se menționează în Tipicul Marii Biserici a Constantinopolului (secolul al X-lea), pomenirea inaugurării bisericii ridicate pe locul izvorului făcător de minuni avea loc inițial pe 9 iulie.

În secolul al XIV-lea se finalizează a doua etapă a sărbătorii, când Nichifor Kallist Xanthopol alcătuiește o slujbă pentru această sărbătoare. Din cuprinsul acesteia reiese că sărbătoarea era încă locală în acea perioadă. Cu toate acestea, atunci a dobândit două caracteristici importante. În primul rând, cuvântul Izvor nu mai este folosit ca toponim, ci ca nume al Maicii Domnului. Și în al doilea rând, ziua sărbătorii este stabilită în vinerea din Săptămâna Luminată, prin care este legată de Înviere.

A treia etapă a configurării sărbătorii are loc în secolul al XIX-lea, când depășește granițele Constantinopolului și se răspândește în toate țările ortodoxe. După căderea Constantinopolului, multe biserici și mănăstiri vor purta hramul Izvorul Tămăduirii.

Tradiţie şi continuitate

Mănăstirea ridicată pe locul unde s-au săvârșit minunile a fost distrusă în timpul sultanului Murad I (1421-1451), iar izvorul a fost acoperit. Mai târziu însă, creștinilor li s-a permis să îl descopere din nou și să construiască un mic loc de închinare. În 1830 autoritățile turcești și-au dat acordul reconstruirii mănăstirii Izvorul Tămăduirii, care astăzi poate fi vizitată.

Astăzi, izvorul este adăpostit într-un paraclis subteran, în incinta ansamblului monahal aflat în grija Patriarhiei Ecumenice.

Izvorul este împrejmuit de un edificiu realizat în marmură albă, străjuit de icoana sărbătorii, care a fost descoperită în secolul al XIX-lea, când s-au reluat lucrările de ridicare a mănăstirii. În icoană este reprezentată Maica Domnului cu Pruncul în braţe, înconjurată de îngeri, stând deasupra unei fântâni. De asemenea, sunt înfățișați împăratul cu garda sa şi patriarhul însoţit de episcopi, soldatul Leon şi orbul, în fundal, iar la baza fântânii, un paralitic care îşi primeşte vindecarea.

Sursă: EllinonFos

Despre icoana aceasta se spune că „se curăţă singură“, scrie Basilica. Orice intervenţie asupra ei în vederea restaurării este „respinsă“ de icoană. În ciuda umezelii din biserică şi a vechimii ei, şi-a păstrat nealterate calităţile, iar analizele făcute asupra ei au dovedit calităţi de refacere inexplicabile ştiinţific.

Ansamblul mai cuprinde o biserică impunătoare, construită în secolul al XIX-lea, şi un cimitir, în care sunt înmormântaţi peste 20 dintre patriarhii ortodocşi ai Constantinopolului.

Numele locului unde a avut loc prima minune și legenda peștilor

În bazinetul din subsolul mănăstirii din Istanbul înoată câţiva peşti aurii, despre care se spune că sunt acolo de sute ani, fiind întotdeauna aceiaşi la număr şi de aceeaşi mărime. Nimeni nu ştie să explice cum rezistă în aceste condiţii sau cu ce se hrănesc.

O veche legendă spune că, pe 23 mai 1453, în momentul cuceririi Constantinopolului de către turci, un călugăr prăjea câţiva peşti într-o tigaie, undeva în apropierea izvorului. Când un alt părinte a venit să-l anunţe de căderea oraşului sub stăpânirea otomană, călugărul a răspuns că va crede așa ceva doar dacă peştii vor prinde viaţă, iar atunci peştii au sărit din tigaie în izvor şi au început să înoate.

Peștii care se află în bazinetul din paraclisul din subsolul mănăstirii arată și astăzi ca și când ar fi fost pe jumătate prăjiți, având pe o parte o culoare mai închisă.

Sursă: ChoraTouAxoritou

Legenda, consemnată de profesorul Nikolaos Politis, mai spune că peștii vor rămâne „pe jumătate prăjiți și vii”, până când va veni vremea recuceririi Constantinopolului de către creștini. Atunci, un alt călugăr îi va prăji până la capăt.

De la această legendă sau de la faptul că în vechiul izvor se aflau pești, şi-a luat numele şi cartierul Balîklî, în care se află astăzi Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii“, cuvânt care în limba turcă înseamnă „cu pește” sau „locul unde sunt peşti“ (tc. balîk – pește).

Semnificația sărbătorii

Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii se remarcă între marile sărbători ale Maicii Domnului deoarece nu urmărește axa evenimentelor din istoria mântuirii (Intrarea în Biserică a Maicii Domnului-Buna Vestire-Întâmpinarea Maicii Domnului), nici axa evenimentelor vieții pământești a Fecioarei Maria (Zămislirea-Nașterea-Adormirea), fiind legată de evenimentul major al mântuirii, Învierea Mântuitorului.

Încă din perioada creștină primară, Maica Domnului a fost cinstită în mod deosebit , ea fiind considerată cea dintâi rugătoare şi mijlocitoare înaintea Preasfintei Treimi. Așa cum i s-a adresat Arhanghelul Gavriil în momentul Bunei Vestiri, ea este „plină de har” şi „binecuvântată între femei”.

Izvorul Tămăduirii este o sărbătoare închinată Maicii Domnului, însă, întrucât ea este nedespărțită de Fiul ei, este și o zi de prăznuire a lui Hristos. Astfel, în această zi îl sărbătorim în primul rând pe Hristos Cel Înviat, ca Izvor al vindecărilor, și apoi pe Maica Domnului, care a primit de la Fiul ei harul de a deveni și ea izvor de tămăduire.

În limba greacă sărbătoarea este numită Izvorul primitor de viață (Zoodóhos Pighí) sau Izvorul purtător de viață (Zoifóros Pighí). Numele sărbătorii arată că ceva primește Viața și, în același timp, se transformă în sursă de energie. Cu alte cuvinte, cel care acceptă viața, nu numai că acceptă ceva în mod pasiv, ci devine el însuși izvor de viață.

În persoana Maicii Domnului se realizează apogeul desăvârșirii duhovnicești a firii omenești, taina împlinită prin întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul. Purtători ai Duhului Sfânt devin însă toți sfinții și fiecare membru al Bisericii, care ajunge părtaș al harului dumnezeiesc.

În Evanghelia după Ioan, întâlnim două referințe care ne ajută să înțelegem sensul spiritual al sărbătorii. Prima are loc la întâlnirea Mântuitorului cu femeia samarineancă. În discuția pe care Hristos o are cu aceasta despre apa vie, îi promite o apă pe care numai El o poate da și oricine o va bea „râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 4, 14). Iar a doua referință este făcută într-o predică a lui Hristos, în care le spune oamenilor: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In. 7, 38).

În această zi de sărbătoare, Biserica îi cântă Maicii Domnului: „Cu adevărat tu eşti izvor de apă vie, Stăpână! Că bolile cele cumplite ale sufletelor şi ale trupurilor le speli numai cu atingerea ta, ceea ce ai izvorât pe Hristos, apa de mântuire”.

Obiceiuri de Izvorul Tămăduirii

În această zi, în toate bisericile, se face slujba de sfințire a aghiasmei, slujbă cunoscută sub numele de Aghiasma Mică. Termenul „aghiasmă” provine de la cuvântul grecesc „aghiasmós” (sfințire), derivat, la rândul său, din cuvântul „ághios” (sfânt). Astfel, termenul aghiasmă desemnează atât slujba de sfințire a apei, cât și apa sfințită.

După slujba de sfinţire, preoţii îi stropesc pe credincioşi cu apă binecuvântată şi cântă troparul: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu crucea Ta, păzeşte pe poporul Tău”.

Cu apa sfințită se stropesc casele, fântânile, troiţele, precum şi creştinii. În trecut, se făceau procesiuni cu icoana Maicii Domnului la câmp, pentru ploaie. Era ziua cea mai propice pentru sfințirea izvoarelor și a fântânilor, considerate sacre în tradiția populară. În unele locuri se crede chiar că toate izvoarele sunt sfințite și tămăduitoare în această zi.

La sate, în ziua praznicului, pentru a avea un an bogat, oamenii stropesc cu apă sfinţită grădinile şi livezile. Totodată, acest ritual protejează recoltele de grindină.

În tradiţia populară, sărbătoarea aduce spor săpătorilor de fântâni. În această zi, apele sunt mai zgomotoase, mai zbuciumate; de aceea, zgomotul apei îi ajută pe fântânari să găsească mai uşor o sursă de apă- în grădina casei sau în zone de deal şi de câmpie, pe ogorul lor.

Gospodinele respectă ziua de prăznuire şi nu spală; nu calcă rufe şi nu croiesc articole de îmbrăcăminte, considerându-se că acesta nu va fi de folos şi nu va fi terminat niciodată.

În unele locuri se făceau descântece pentru tămăduirea bolnavilor. Se lua un petic sau ciucure, ca semn de la bolnav. La revărsatul zorilor, se lua apa de la izvor, lăsându-se semnul luat. Se închina și se spunea „Maica Domnului, ajută-mă!”, apoi se umpleau vasele. Cei bolnavi săreau în apă sau își udau părțile bolnave, în speranța că se vor însănătoși.