În „Istoria lecturii”, Alberto Manguel comentează, între altele, o fotografie din 1940. Până astăzi, mi-a fost de ajuns descrierea fostului director al Bibliotecii Nationale a Argentinei – editor, romancier, eseist și, mai tulburător decât toate, antologist. N-am avut curiozitatea pană astăzi să caut fotografia. Dintre toate imaginile atroce de război pe care le-am văzut și mai trebuie să le văd, de această fotografie am putut decide să nu mă apropii, să nu traversez adânca ei tristețe și să rămân pe malul de cuvinte al lui Manguel.
„O fotografie făcută în 1940, în timpul bombardamentelor asupra Londrei din cel de-al Doilea Război Mondial, înfățișează rămășițele unei biblioteci prăbușite. Prin acoperișul spart putem vedea afară clădiri fantomatice, iar în centrul încăperii se înalță, în stivă, cărți și mobilier distrus. Dar rafturile de pe pereți au rezistat la locul lor, iar cărțile aliniate pe ele par să nu fi avut de suferit. Trei bărbați stau în picioare în mijlocul dărâmăturilor: unul, parcă ezitând ce carte să aleagă, pare a citi titlurile de pe cotoare; altul, purtând ochelari, tocmai se întinde după un volum; al treilea citește, ținând în mâini o carte deschisă. Nu întorc spatele războiului, nu ignoră distrugerile. Nu se preocupă de cărți, ca să se sustragă vieții de afară. Ei încearcă să depășească împrejurările vădit potrivnice, își afirmă dreptul firesc de a pune întrebări; încearcă să regăsească – printre ruine, în uimita recunoaștere pe care ne-o aduce, uneori, lectura – un înțeles”.