- Termenul „Paște” provine din ebraicul Pesah (trecere), marcând inițial eliberarea evreilor din Egipt
- Data Paștelui a fost stabilită oficial în prima duminică după luna plină a echinocțiului de primăvară
- În evul mediu, Paștele a menținut coeziunea spirituală a românilor din Moldova, Muntenia și Transilvania
- Oul roșu a devenit în secolul al XVII-lea simbolul universal al sângelui vărsat și al regenerării vieții în Balcani
- Documentele atestă că domnitorii români eliberau prizonieri și ofereau amnistii cu ocazia Sărbătorilor Pascale
- Diferența de dată între ortodocși și catolici a apărut în 1582, odată cu introducerea calendarului Gregorian de către Papa Grigore al XIII-lea
- Paștele ne reamintește că minunile sunt omniprezente și pot fi integrate în viața cotidiană
- Ioan Aurel Pop: Sacrificiul își găseașește o definiție și în patriotism
- Istoria ne demonstrează că minunile au fost și vor continua să fie parte din viața umanității
Paștele nu este doar cea mai importantă sărbătoare a Creștinătății, ci și un imens depozit de istorie, cultură și tradiție care a modelat lumea așa cum o cunoaștem.
Dincolo de dimensiunea spirituală, modul în care am ales să sărbătorim Învierea reflectă întreaga noastră
evoluție ca popor. Astăzi, ne întoarcem în timp pentru a înțelege cum a circulat acest simbol al speranței prin secolele de istorie zbuciumată ale românilor, dar și care sunt punctele de întâlnire între tradițiile noastre și cele ale lumii mari.
Ioan-Aurel Pop: Învierea Domnului face parte din ADN-ul nostru
„De acum 1700 de ani, 1701 de ani, de la Consiliul de la Niceea sau Sinodul de la Niceea, cum spunem noi în răsărit, ne gândim la nașterea Mântuitorului, la Învierea Mântuitorului, la moartea Mântuitorului cu drag, pentru că sărbătoarea asta a primăverii le însumează pe toate, dar cea mai mare minune a fost Învierea.
Învierea Mântuitorului a fost un mare, mare simbol și o mare doză de încredere pentru românii care încă nu erau români atunci, erau daco-romani și se pregăteau să fie români.
Sărbătoarea asta ne-a ținut vii de-a lungul timpului, ne-a dat speranță și energie să mergem înainte.
Prin urmare, face parte din ființa poporului nostru, cum se spune acum, din ADN-ul românilor, care sunt practic al doilea popor ortodox din lume, ca mărime după calculele pe care le face Patriarhia Ecumenică.
Suntem cel mai mare popor din sud-estul Europei și suntem un popor creștin de nuanță răsăriteană, altminteri credem aproape la fel ca și occidentalii și ne gândim la Înviere ca la o minune universală, sperăm în Învierea eternă, Învierea universală, atunci când Dumnezeu va hotărî acest lucru. Deci a fost o mare doză, o mare dovadă de încredere.
Sărbătoarea Paștelui a rămas un punct de reper și sigur că idealul ar fi ca moartea și învierea Mântuitorului să fie la fel pentru toți creștinii.
Știți, obiceiurile se transpun în timp și se sedimentează și se și modifică. Noi am moștenit aceste lucruri din vechime, unele dintre ele. De exemplu, ouăle se pare că vin chiar din momentul în care s-a petrecut minunea și în care femeile mironosițe au observat pentru prima oară că nu mai este înmormânt trupul lui Iisus Hristos. După ce fusese răstignit pe cruce și picurase sângele Mântuitorului pe ouăle depuse acolo, legedele sunt foarte multe și repet, unele au apărut în timp, la 200, 300, 400, 500 de ani, după ce s-a petrecut minunea. Noi le-am preluat pe toate și le-am transformat după chipul și asemănarea poporului român, după sensibilitatea noastră, după modul nostru de a privi pământul, cerul, sterele, luna.
Așa că multe obiceiuri pe care le au creștinii din alte părți ale Europei nu se regăsesc la noi, pentru că noi avem propriile noastre obiceiuri pe care le-am dus mai departe.
Există însă o zestre comună creștină, care vine de acum 2000 de ani și care nu este ușor de demolat și n-a fost demolată niciodată. Și prin ea mergem înainte, prin această zestre comună creștină pe care o avem și căreia îi imprimăm o pecete a poporului român unică și inconfundabilă”, spune Ioan-Aurel Pop, istoric și Președintele Academiei Române.