Profetul Reamintirii

Mi-ar plăcea să văd documentarul despre Elie Wiesel care a avut premiera ieri, la Festivalul Internaţional DocAviv din Tel Aviv. Nu doar fiindcă s-a născut la Sighet (unde am copilărit), am scris mult despre Wiesel. Şi nu voi obosi să îi iau apărarea împotriva zeloşilor săi detractori, cu atât mai curajoşi cu cât marele om s-a stins în urmă cu nouă ani.

Înţeleg din presa israeliană că filmul regizorului Oren Rudavsky aduce o serie de înregistrări inedite. Mi-aş dori mai ales să văd – Elie Wiesel a fost nu doar un exeget al iudaismului, dar şi un cantor excepţional – secvenţele în care cântă într-o sinagogă din New York.

În primele zile ale lui iulie 2016, când s-a stins, am scris despre el.

…S-a stins înaintea lumânărilor de Shabbat.

A născut şi Sighetul nostru un om mare – Eliezer Wiesel, Profetul Reamintirii, o Conştiinţă.

Dumnezeu l-a scos din cuptorul Holocaustului ca să mărturisească, să nu ne lase să uităm.

Îi plăcea să spună că nu e decât un maghid (mesager, povestaş) călător.

S-a născut în strada Dragoş Vodă colţ cu Tudor Vladimirescu (aproape de strada Pandurilor, lângă Gara Mică, unde am copilărit) şi s-a săvârşit la etajul 26 al unui bloc din Mahattan.

N-a vrut să se stabilească în Israel, pe care l-a iubit şi susţinut necondiţionat, deşi legendarul primar Teddy Kollek îi oferise un apartament la Ierusalim. Mulţi nu l-au iertat pentru asta. (Unul dintre prietenii săi, Rabbi Shmuley Boteach, care a petrecut cel din urmă Shabbat lângă patul de suferinţă al lui Wiesel, povesteşte că maghidul călător păstra în casă două imagini – a Oraşului Păcii şi a casei din Sighet).

Azi-noapte mi-am amintit povestea lui despre Rabbi Shimon bar Yohai, al cărui ultim cuvânt a fost “viaţă”, căruia, în ultima clipă, “un surâs tainic i-a acoperit chipul” şi al cărui coşgiug a plutit în aer, în faţa discipolilor.  

Acum, când nu mai este, ar trebui să se audă doar Kaddish-ul fiului său, ca să-l împace cu Cel de Sus, cu care nu o dată s-a certat…