Bogdan Simion: „Nu ne dăm seama cât de influențați am rămas de retorica aia naționalist-ceaușistă”

  • Bogdan Simion: ,,Din lăutărie, mi-am câștigat existența”
  • Bogdan Simion: ,,Eu am crescut cu muzică și cu instrumente în casă”

Bogdan Mihai Simion este doctor în litere, lăutar, scriitor și unul dintre ultimii cobzari din România. Reflectă muzica societatea în care trăim?  Unde se întâlnesc lăutarul cu doctorul, într-o societate în care oamenii pun foare ușor etichete?  De ce se pierde folclorul românesc? Cât de important este să ne cunoaștem istoria pentru a ne păstra tradițiile? La aceste întrebări, Bogdan Simion i-a răspuns lui Vlad Craioveanu, în ediția de luni seara.

Bogdan Simion, despre începutul poeziei românești

,,Există o legătură foarte strânsă între literatura română și cântecul ăsta de care vorbirăm adineaori. Pentru că poezia la noi, multă vreme, a fost scrisă aproximativ. Să zicem, primitivii poeziei românești, nu, artistocrații noștri din secolele 18, 19, familia Conăcheștilor, cu Costache, Văcăreștii, de la bătrânul Ianachiță, Alecu, Iancu, Niculae. Țineau țigani, ei se, cum să zic eu, venise o modă dinspre Occident la ei. Acel salon literar franțuzesc, care la noi era mai mult plin de băutură, în care stăteau țiganii în picioare, la capul boierului, înarmați cu viorile, cu naiurile și cu cobzele și aveau tendința asta să recite în poezii.

 Se scula un boier în picioare și începea: ,,Ah, tu, iubită floare, care veniși…și nu știu ce”. Ăia imediat înregistrau și circulau aceste cântece, dar multe dintre ele au o sursă aristocratică. Așa a început poezia românească. Nici nu-i de mirare, pentru că noi acum, în continuare, îi forțăm pe bieții copii să învețe pentru capacitate și pentru BAC: Miorița, Toma Alimoș, balada Meșterului Manole, dar nu le-au auzit cântate niciodată. Și e un păcat mare pentru că astăzi profesorii au acces la youtube, aproape oricine are un smartphone, poate să intre pe contul canadianului Fabrice, să găsească acolo niște variante din perioada interbelică. Uite bă, astea se cântau, că altminteri sunt nimic altceva decât niște versuri uscate”

Bogdan Simion, despre muzica lăutărească

,,Muzica lăutărească e o muzică orășenească. Muzica lăutărească. Lăutarii cântau și la țară. La o muzică care se prefigurează în perioada interbelică, dar apare mai decis după al doilea război mondial, odată cu mutările de populații pe vremea lui Petru Groza, Gheorghiu Dej, au început să vină o liotă întreagă de rromi, în general, mai recent sedentarizați, meseriași pe cărămidărit, pe fierărie, pe tocilărie ș.a.m.d. Din rândul cărora au ieșit niște familii minunate în București. E vorba de familia Siminică, familia Puceanu, cu tata Ion și mama Romica, familia Lunca, cu tata Dumitru și mama Gabriela, Dumnezeu să o odihnească pe ea și pe toți morții, bun frații Gore, familia Teișanu, familiile astea au inventat o muzică, a lăutarilor. De aia îi zice muzică lăutărească.

Muzica lăutărească e o muzică care apare întâi de toate la petrecerile dintre lăutari. Era un fel de competiție informală, în care, de regulă, dacă se mărita, de pildă, fata unui lăutar, ăla era un eveniment cu totul remarcabil pentru că un lăutar care nu are fii se simte castrat. Meseria asta a fost bărbătească până în perioada postbelică, să zicem așa. (…) În epoca aia, românii știau destul de bine ceea ce vor să le cânte, în ziua de azi e mai problematic că românii vin la lăutar și spun: ,,cântă-mi ceva de veselie!” Bagă una de veselie, că de supărare suntem sătui. E, pe vremea aia, românii știau bine ce muzică să le ceară și atunci muzica asta a apărut la petrecerile dintre lăutari. Ușor, ușor ea a devenit muzica marginalilor de tot felul, în general, muzica marilor orașe din sudul țării, ca în final, să ajungă, surprinzător sau nu, în atenția intelectualilor ca Fănuș Neagu, Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Mircea Cărtărescu, sunt mulți scriitori, actori, care s-au îndrăgostit de muzica asta și care au socotit-o ca fiind a lor.”

Ce spune Bogdan Simion despre pierderea temerarilor muzicii lăutărești: Cornelia Catanga, Nelu Ploieșteanu și Gabi Luncă

,,O să zic cinci, ca să fim mai corecți, ca eu am numit-o luna neagră a muzicii lăutărești, eu cred că așa o să rămână. A murit Milan de la Bobești, acum două luni, a murit Gicu Chitaristu’, Gicu Petrache de pe Ferentari, unul din arhitecții și pionerii manelelor, în sensul contemporan al cuvintelor, ulterior, a murit Cornelia, Nelu și Gabi Luncă, săptămâna trecută. Aici cred că este un amestec, pe deoparte, între o doamnă, a cărui nume nu-l voi rosti, care se repede la toate televiziunile mainstream să spună că din eroii în albi s-au transformat în niște asasini cu sânge rece care nu fac altceva decât să ne ucidă și niște oameni care văd asta, simt asta și poate o și cred, de vreme ce n-au altă informații de primit.

Și pe de altă parte, aș zice că ține și de predispoziția acestor oameni care, o să-l citez aici pe violonistul Marin Alexandru, dirijorul, fostul dirijor al ansamblului Ciocârlia, care îmi spunea: ,,Bogdane, de un an de zile nu mai cântă lăutarii. Dacă tu un an de zile nu mai cânți și primești trei cântări, te duci la cântările alea mort, copt, bolnav.” E cazul unuia dintre cei cinci, n-am să-i dau numele, care știu cu precizie că s-a dus să cânte gândindu-se că poate următoarea cântare va mai fi peste doi, trei ani. Până nu găsim o soluție, noi aici ne referim doar la lăutarii din București, care, de bine, de rău, prin forța lucrurilor, au avut o soartă mult mai bună.

Situația cu adevărat disperată vine când vorbim de lăutarii de țară. În special, cei din satele și comunele României, de care la fiecare ocazie când ne întâlnim cu prieteni cosmpoliți din Occident, le spunem: ,,uite, domle, ce folclor avem noi.” Dar când ajungem lângă ei, începe să ne deranjeze mirosul, începe să ne deranjeze felul în care le arată coliba, hai să nu filmăm aici, în colț că e urât, hai să facem filmarea frumos, hai să punem și un costum popular pe el. Și nici măcar nu ne dăm seama cât de influențați am rămas de retorica aia naționalist-ceaușistă”