Invazia rusă în Ucraina a avut două obiective. Primul a fost preluarea controlului asupra Ucrainei, cu intenţia de a încheia o sarcină începută în Belarus – aceea de a reconstrui zonele tampon strategice şi de a apăra Rusia în faţa unui atac. Al doilea obiectiv a fost demonstrarea capabilităţilor şi profesionalismului armatei ruseşti pentru a putea, în viitor, descuraja acţiuni ipotetice şi pentru a creşte influenţa regională a Rusiei. Cele două obiective au fost interconectate.
Ocuparea Ucrainei nu a avut loc până în acest moment, dar încă se poate obţine. Percepţiile despre puterea armatei militare ruseşti, însă, au fost puternic afectate. Fără îndoială, planificatorii ruşi nu au vrut să lupte în războiul pe care Rusia îl poartă. În locul unei înfrângeri decisive şi rapide a Ucrainei, Rusia a început un război încet, crunt, care nu poate impresiona pe nimeni şi nici nu o poate aduce printre armatele de prim rang ale lumii. În acest punct al războiului, chiar şi o îndeplinire a primului său obiectiv nu îl mai poate salva pe al doilea. Este important să începem să identificăm slăbiciunile Rusiei.
Prima problemă este lipsa unei surprize. Carl von Clausewitz a plasat surpriza în topul războiului. Surpriza reduce timpul pe care inamicul îl poate petrece pregătind războiul. De asemenea, aduce un şoc psihologic care necesită timp pentru a fi depăşit, făcând implementarea planurilor militare mult mai dificilă. Mai mult decât atât, creşte presupusa putere a inamicului. În Ucraina, însă, diplomaţia a oferit Kievului timpul necesar adaptării psihologice la posibilitatea unui război.
Moscova nu a reuşit să îşi înţeleagă inamicul. Cu siguranţă, Rusia s-a aşteptat ca rezistenţa ucraineană să fie distrusă rapid în faţa forţelor blindate pe care le-a strâns. Nu s-a aşteptat ca populaţia ucraineană să răspundă acţiunilor sale cu o intensitate care cel puţin va întârzia încheierea războiului.
Obiectivul războiului este nimicirea capabilităţii militare a inamicului. Armata ucraineană a avut un centru de greutate dispersat şi se afla la o mare distanţă de grupurile de luptă formate din blindate ale Rusiei. Mai mult decât atât, populaţia a luptat, crescând durata de timp necesară pentru a distruge rezistenţa.
Planurile de război ruseşti au concentrat trei grupuri de blindate în est, sud şi nord. Tancurile au devenit, astfel, vulberabile în faţa armelor antitanc. În loc să dea la o parte infanteria, Rusia trebuie acum să o folosească pentru a elimina ameninţările la adresa tancurilor sale. Folosirea blindatelor ca forţă decisivă pe câmpul de luptă şi, prin urmare, ca forţă principală, a evoluat. Acest lucru nu pare să fie acceptat de planificatorii ruşi. Războiul blindatelor a ajuns la apogeu în cel de-Al Doilea Război Mondial. Blindatele încă sunt folosite, însă nu am mai văzut lupte între tancuri de prin 1973, de la Războiul Arabo-Israelian şi, într-o oarecare măsură, de la Războiul din Irak (Operaţiunea Furtuna Deşertului). Iar acest lucru s-a întâmplat acum o generaţie. Războiul a evoluat.
Cele trei grupuri de luptă formate din blindate ruseşti au fost separate. Nu s-au susţinut unul pe celălalt. În locul unui singur război coordonat, Kremlinul a optat pentru cel puţin trei războaie separate, făcând imposibilă executarea unei singure lovituri decisive. O singură comandă integrată, esenţială în război, pare să lipsească.
Folosirea blindatelor a crescut presiunea pe logistica rusească. În loc să se concentreze pe aprovizionarea unei singure forţe, a trebuit să se concentreze pe trei, plus pe alte operaţiuni. Logistica pentru forţele blindate majore pare să fi fost distrusă, astfel că încheierea războiului este imposibilă, iar prelungirea lui e tot mai sigură.
În ultimele zile, Rusia s-a adaptat şi şi-a îndreptat atenţia spre controlarea unor oraşe. Acest lucru provoacă un contraatac eficient printre luptătorii care ştiu străzile şi aleile şi folosesc acest lucru pentru a întârzia înaintarea ruşilor. Luptele din oraşe se numără printre cele mai costisitoare şi lungi acţiuni dintr-un război. Capturarea unor oraşe necesită resurse şi nu reprezintă neapărat cheia victoriei. Oraşele capătă împortanţă abia după ce forţele inamice au fost înfrânte, iar demoralizarea poporului devine esenţială. Oraşul reprezintă premiul războiului, nu obiectivul militar. Rusia a transformat conflictul dintr-un război împotriva armatei ucrainene într-un război împotriva populaţiei, acest lucru intensificând şi mai mult rezistenţa şi răspândind disperarea din oraşe.
În spatele acestor acţiuni se află faptul că Rusia pur şi simplu nu a reuşit să identifice centrul de greutate al Ucrainei. A masat blindate şi a căutat o forţă similară pentru a o învinge. În schimb, centrul de greutate a fost o forţă de gherilă informală, care s-a răspândit şi îmbunătăţit în mod constant, fără să ameninţe ruşii cu înfrângerea, ci ţinându-i dezechilibraţi.
Acest lucru a împins Rusia către o strategie îndreptată împotriva populaţiei, care a redus eficienţa blindatelor sale – a încetinit progresul militarilor punându-i faţă în faţă cu grupuri mici care nu sunt făcute pentru a lupta.
Rusia nu a reuşit să pună capăt comunicărilor ucrainene interne şi externe. În loc să izoleze inamicul pe plan intern şi extern, a permis Kievului să pornească un război psihologic, pe toate fronturile, împotriva atacului ruşilor, subminând obiectivul psihologic al Rusiei de a fi privită ca o forţă copleşitoare.
Toate aceste lucruri au culminat cu ultima greşeală a ruşilor. S-au aşteptat ca disponibilitatea blindatelor lor să ducă la o capitulare rapidă. Ucraina este o ţară mare, iar dacă va fi să fie ocupată de blindate, atunci acestea trebuie să se mişte rapid. Evident, s-au aşteptat ca şocul şi admiraţia să distrugă dorinţa ucrainenilor de a rezista. Însă, şocul a fost distrus de lipsa surprizei, iar admiraţia a fost redusă de incapacitatea Rusiei de a se concentra pe forţele strategice şi, în cele din urmă, de mobilizarea populaţiei ucrainene ca forţă de rezistenţă.
Ruşii aveau nevoie de un război rapid pentru a-şi atinge obiectivele. Modul în care au luptat în acest război nu a fost în contradicţie cu victoria finală, însă a fost cu o victorie rapidă. Înfrângerea Ucrainei de către Rusia de-a lungul săptămânilor sau lunilor nu este impresionantă având în vedere puterea lor relativă. Iar obiectivul Rusiei de a prezenta o armată de prim rang pentru a părea grozavă în faţa vecinilor său, nu va fi atins.
Dr. George Friedman este fondatorul şi preşedintele companiei Geopolitical Futures (GPF) şi fondatorul agenţiei de analize Stratfor, pe care a condus-o până în anul 2015. Totodată, George Friedman este autorul a numeroase lucrări pe teme de geopolitică, inclusiv „Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI” (inclusă pe lista de bestselleruri a NYT).