Ungaria şi puzzle-ul energetic al Europei

• În contextul recentei istorii a UE, Budapesta a devenit un partener important pentru Rusia.
• Securitatea energetică devenea o preocupare pentru cele mai multe dintre statele europene înainte de invazia Ucrainei.
• Budapesta depinde de energia rusească, deci, deşi a fost acaparată de instituţiile occidentale, încă are nevoie să aibă o relaţie bună cu Moscova – şi viceversa.

Pe 27 aprilie, Rusia a anunţat că Gazprom a oprit livrarea de gaz către Polonia şi Bulgaria, după ce acestea au ratat termenul limită pe care Rusia l-a stabilit pentru efectuarea plăţii în ruble. Uniunea Europeană se străduieşte acum să răspundă acestei acţiuni, în timp ce membrii săi negociază conţinutul următorului pachet de sancţiuni, care va conţine o interdicţie asupra importurilor ruseşti de petrol. Însă, aşa cum se întâmplă de obicei cu UE, există disensiuni. Poate că Germania, Polonia şi Ţările de Jos sunt cei mai mari clienţi ai Rusiei în Europa, însă este Ungaria cea care, de fapt, pare să evite aprobarea de noi sancţiuni împotriva Rusiei. De altfel, prim-ministrul maghiar Viktor Orban a declarat, în aprilie, că Ungaria va plăti în ruble dacă Rusia o va cere. Această cerinţă va avea un impact limitat asupra securităţii energetice europene, însă va avea consecinţe politice importante, în special pentru Ungaria, care oricum se chinuie să îşi menţină poziţia faţă de Rusia şi UE.

Strategia Ungariei

Anunţul Rusiei, să nu mai menţionez şi oprirea exporturilor către Polonia şi Bulgaria, a fost descris ca o încălcare a contractului, însă chiar şi dacă ar fi aşa, nu ar fi atât de important. Polonia importă 10 miliarde de metri cubi de gaz natural rusesc pe an, iar contractul său cu Rusia oricum expira în decembrie. Bulgaria importă 3 miliarde de metri cubi. Împreună, reprezintă doar 8% din totalul de importuri al UE. Acestea plănuiesc deja să compenseze pierderile cu livrări primite de la Norvegia sau Azerbaidjan şi cu centre de regazificare a gazului natural lichefiat importat.

Nu este clar care sunt următoarele ţări ţintă ale Moscovei. Termenele sale limită nu sunt cunoscute publicului şi depind de detaliile contractelor şi negocierilor dintre Gazprom şi clienţii săi. Cu toate acestea, surse din industrie spun că acest lucru s-ar întâmpla în mai. Oricum, Comisia Europeană a cerut statelor membre să se asigure că centrele lor sunt pline în proporţie de 80% până în noiembrie şi, deşi este dificil de aflat nivelurile stocurilor fiecărui stat membru, stocurile blocului reprezintă 33% din capacitatea de stocare.

De asemenea, este neclar cât vrea Rusia să oprească din livrările de gaz. Acum mai mult ca niciodată, Moscova are nevoie de venit. Poate că de asta Moscova a părut că face un compromis pentru partenerii săi europeni: importatorii europeni ar deschide două conturi cu Gazprombank, care încă nu este sancţionat, însă cumpărătorii europeni ar plăti în euro în primul cont, după care banca ar schimba banii în ruble şi i-ar depozita în al doilea cont. Apoi, totalul ar fi transferat către Gazprom.

Însă oferta a fost una strategică. Moscova ştia că va crea neînţelegeri între statele membre şi că va slăbi alianţa occidentală – unul dintre obiectivele sale în contextul a ceea ce face în Ucraina. Propunerea separă statele membre UE în trei grupuri: unul este compus din ţări precum Belgia, Spania şi România, care importă puţin  gaz sau chiar deloc din Rusia şi care pot refuza oferta. Al doilea grup include ţări precum Polonia, care sunt dependente doar parţial de gazul rusesc şi ale căror contracte vor expira curând oricum. Aceste ţări caută deja surse noi şi ar putea accepta un compromis în scurt timp. Iar al treilea grup este compus din ţări precum Germania şi Italia, care se chinuie să înlocuiască importurile şi care ar putea accepta oferta dacă ameninţarea privind privarea de gaz rusesc le-ar afecta economia într-un mod dramatic. Aceste ţări vor să înlocuiască sursele de gaz şi să găsească alternative. Pentru acestea, timpul şi adaptabilitatea sunt extrem de importante.

Ungaria este un caz izolat. În contextul recentei istorii a UE, Budapesta a devenit un partener important pentru Rusia. Încă din 2008, UE s-a confruntat cu probleme socio-economice şi, încă din 2010, cu o criză a refugiaţilor. Astfel, sprijinul  şi ajutorul financiar pentru ţările est europene care fac parte din bloc acum s-au diminuat pe măsură ce Europa Occidentală se confrunta cu probleme enorme. Naţionalismul, populismul şi euroscepticismul au crescut în Europa.  Securitatea energetică devenea o preocupare pentru cele mai multe dintre statele europene înainte de invazia Ucrainei.

În contextul acestor probleme, Ungaria a început să relaţioneze mai mult cu Rusia, care a putut oferi securitate energetică şi investiţii fără obligaţii. Desigur, decizia a fost criticată de Bruxelles, iar prim-ministrul Viktor Orban a folosit-o pentru a primi sprijin naţional, poziţionându-se ca un campion al suveranităţii şi independenţei faţă de Europa.

Beneficii

În prezent, aproape 75% din importurile de gaz natural ale Ungariei şi 65% din importurile de petrol vin din Rusia. Asta înseamnă că preţurile pe import reprezintă un element de stabilitate politică. Budapesta a plafonat preţurile pe energie toamna trecută pentru a proteja consumatorii de schimbările de preţ ale petrolului. Guvernul oferă beneficii la taxe şi subvenţii, iar costurile îngheţării preţurilor sunt în prezent împărţite între marii jucători, staţiile de petrol mici şi guvern. Oricine poate înţelege de ce guvernul evită impunerea de sancţiuni asupra Rusiei.

Însă apropierea Ungariei de Rusia merge dincolo de energie. Obligaţia geopolitică – şi strategia care derivă din aceasta – este menţinerea securităţii interne în timp ce îşi extinde influenţa şi proiectează puterea dincolo de graniţele sale. Acest lucru cere o balanţă între alinierea la Occident şi relaţiile sale cu Rusia.

Două evenimente esenţiale au creat strategia Ungariei. Primul şi cel mai important este Tratatul de la Trianon stabilit după cel de-Al Doilea Război Mondial, prin care s-au cedat părţi din fostul Imperiu Austro-Ungar Balcanilor şi Europei de Est, întrucât statele-naţiuni din regiune începeau să capete forme. De atunci, obiectivul Ungariei este să obţină influenţă şi, eventual, să îşi recâştige teritoriul pe care crede că l-a pierdut în mod nedrept. În timpul Războiului Rece, Budapesta nu a fost îndeajuns de puternică sau independentă pentru a revendica aceste teritorii, însă de când s-a încheiat conflictul a făcut eforturi pentru a crea comunităţi maghiare în acele locuri, care votează în alegerile maghiare.

Al doilea eveniment este Revoluţia Maghiară din 1956. Revoluţia a fost suprimată de către sovietici după o vară intensă de lupte insurgente şi, după ce SUA nu au putut combate acţiunile sovieticilor, a eşuat. Mulţi maghiari interpretează acest eveniment ca o dovadă că SUA nu pot fi de încredere. Chiar şi aşa, Ungaria a devenit membru NATO, întrucât a recunoscut superioritatea Occidentului faţă de Rusia, şi s-a alăturat UE odată ce a înţeles beneficiile economice ale apartenenţei la bloc. Cu toate acestea, nu a avut niciodată încredere în UE şi nu a respins niciodată relaţiile cu Rusia.

Toate acestea explică poziţia Ungariei. Budapesta depinde de energia rusească, deci, deşi a fost acaparată de instituţiile occidentale, încă are nevoie să aibă o relaţie bună cu Moscova – şi viceversa. Rusia nu a impus condiţii privind investiţiile şi afacerile sale cu Ungaria. Faptul că relaţiile cu Occidentul s-au deteriorat în ultima perioadă a făcut ca relaţia Ungaria-Rusia să fie mai avantajoasă.

Asta explică răspunsul Ungariei la invazia Ucrainei. Nu a condamnat Rusia aşa cum au făcut-o alţii, alegând în schimb să se concentreze pe protejarea comunităţilor maghiare din estul Europei, în timp ce era un stat important în primirea refugiaţilor şi transferul acestora către restul Europei (lucru pe care nu l-a făcut în alte crize ale imigraţiei, când refugiaţii veneau din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii). Budapesta a făcut minimul necesar pentru a ajuta NATO să întărească flancul de est şi a permis NATO să treacă prin şi să staţioneze pe teritoriul său, însă a interzis transferul prin ţară de arme şi echipamente de la statele membre NATO pentru Ucraina (Aici, de asemenea, politica internă joacă un rol esenţial. În timpul campaniei, guvernul a înţeles că există o şansă ca Rusia să câştige şi a văzut oportunitatea de a-şi extinde influenţa în Transcarpatia, în timp ce asigura şi securitatea energetică a ţării).

Dezavantaje

În ciuda beneficiilor evidente, strategia Ungariei nu a fost chiar una de succes. Pe măsură ce rezultatul războiului este din ce în ce mai clar, singurul avantaj tangibil este că primeşte gaz rusesc la preţ redus în timp ce ceilalţi se străduiesc din acest punct de vedere. Însă chiar şi acest beneficiu este pus sub semnul întrebării.

Între timp, Comisia Europeană pare să vorbească din ce în ce mai serios când vine vorba despre ameninţarea de a tăia fondurile UE oferite Ungariei dacă nu îşi rezolvă problemele legale. A ameninţat Ungaria înainte de invazia Ucrainei de către Rusia şi, pentru că Budapesta nu a luat ameninţarea în serios şi nu a reuşit să convingă Ungaria să condamne – asemenea UE şi SUA – Rusia, comisia a lansat o procedură administrativă împotriva Ungariei, transformând ameninţările în realitate (Chiar dacă UE nu recunoaşte că procedurile sunt legate de conflictul din Ucraina, sincronizarea e grăitoare).

Este pentru prima dacă când comisia lansează o astfel de procedură, bazată pe principiul că plata fondurilor UE este condiţionată de respectarea statului de drept şi că ţările care au probleme sistemice ar putea pierde finanţarea. Acest lucru va dura între cinci şi nouă luni. De asemenea, implică două runde de consultaţii cu Budapesta, iar dacă discuţiile nu au niciun rezultat, comisa va concepe „măsuri administrative de corectare” pe care alte state UE ar trebui să le adopte sau modifice cu o majoritate în consiliu – un proces care durează maximum trei luni.

Mulţi văd mişcarea UE ca o încercare de a crea un precedent, un avertisment pentru alte ţări europene cu privire la fondurile UE şi normele democratice. Este parţial adevărat, dar pentru că disputa dintre Bruxelles şi Budapesta durează de ceva ani, momentul indică altceva: este o consecinţă a susţinerii Rusiei sau cel puţin a nealinierii la UE cu privire la război. La viitoarele discuţii, Budapesta va trebui să-şi negocieze poziţia şi să decidă care dintre Europa sau Rusia este un partener mai de încredere şi mai productiv din punct de vedere financiar.

Un alt dezavantaj al strategiei Ungariei este încrederea pe care o are în statele de tranzit al gazelor naturale. Deturnarea gazului este lipsită de etică şi, în multe cazuri, ilegală, iar Rusia a spus că va întrerupe aprovizionarea ţărilor care vor face asta. Dar aceasta nu este o ameninţare deosebit de eficientă. Dacă Polonia sau Bulgaria au fost deja ameninţate, ceea ce le împiedică să ia din gaz în trecerea acestuia pe teritoriul lor în drum spre Ungaria? Ambele ţări caută surse provizii alternative de gaz, aşa că este puţin probabil că vor face asta. Dar, în orice caz, doar Gazprom ar şti asta. Si cine poate verifica cu adevărat acurateţea  declaraţiilor Gazprom?

Este posibil ca răspunsul Ungariei către Bruxelles în următoarele luni să influenţeze răspunsul Gazprom la preocupările de securitate energetică ale Budapestei. Însă indiferent de decizie, puzzle-ul energetic al Europei este acelaşi. Rusia ştie şi foloseşte unele vulnerabilităţi, iar Bruxellesul se chinuie să îşi coordoneze politica şi economia, în timp ce statele caută să rămână stabile.

Dr. Antonia Colibășanu este analist geopolitic. În cartea sa cel mai recent publicată, „Contemporary Geopolitics and Geoeconomics 2.0” (2021) precum şi în „Geopolitică şi Geoeconomie Contemporană” (2020), discută cadrul pentru înţelegerea geopoliticii şi modul în care factorii economici intersectează̆ politica şi stabilitatea socială.

Este Directorul operaţional al Geopolitical Futures, fiind responsabilă cu supravegherea tuturor departamentelor şi a operaţiunilor desfăşurate de companie. De asemenea, este lector de relaţii internaţionale la Şcoala Naţională̆ de Studii Politice şi Administraţie Publică şi profesor asociat la Universitatea Naţională̆ de Apărare a României Carol I – Departamentul Regional de Studii de Management al Resurselor de Apărare.

Înainte de a se alătura Geopolitical Futures în 2016 ca analist geopolitic senior, dr. Colibăşanu a lucrat mai mult de 10 ani cu Stratfor, inclusiv ca partener pentru Europa şi vicepreşedinte pentru marketing internaţional. Lucrează̆ îndeaproape cu autorii George Friedman şi Robert D. Kaplan şi a fost consilier onorific al ministrului energiei din România. De asemenea, este trainer în programul pentru afaceri europene la Institutul European din România şi a lucrat şi a dezvoltat diverse cursuri şi programe educaţionale cu Academia de Studii Economice din Bucureşti.

Mai multe despre activitatea Geopolitical Futures aici: https://geopoliticalfutures.com.