24 ianuarie: Ales de două ori. Mica Unire sub domnitorul Cuza

• La 24 ianuarie 2022 se împlinesc 163 de ani de la Mica Unire.
• „Mica Unire” a fost primul pas spre România prin Unirea Principatelor, realizată sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
• În anul 1862, el a unificat Guvernul și Parlamentul, ceea ce a dus la unirea politică.

Unirea Principatelor Române, cunoscută și sub numele de Mica Unire, a avut loc la data de 24 ianuarie 1859. Atunci, Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al ambelor principate – la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. S-au unit sub numele de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești.

Convenția de la Paris din 1858 a stabilit mai multe prevederi despre principatele române, printre care și unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri. Actul stabilea înființarea unor instituții comune precum Comisia Centrală cu sediul la Focașni, Înalta Curte de Justiție și Casație și armata. Totodată, dreptul de vot rămânea cenziat, astfel că o persoană care vota trebuia să dețină o proprietate mare, ceea ce făcea ca cei cu drept de vot să fie doar moșierii sau burghezii.

Semnarea Convenției de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor, a fost urmată de alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza

La data de 5/17 ianuarie 1859 au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Oamenii care îl susțineau pe Grigore Sturdza au fost surprinși să constate că acesta este respins și adunarea l-a votat în unanimitate pe Cuza. La o săptămână distanță, la data de 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București.

Profitând de faptul că Marile Puteri și textul Convenției nu specificau în acele momente că Principatele Române nu ar putea fi conduse de același domnitor, a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza. Acolo, domnitorul era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 mandate. În acest sens, liberalii radicali au făcut agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor.

Odată împlinită recunoașterea situației, impusă la data de 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aștepta verdictul altor reuniuni internaționale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecințele hotărârilor adoptate prin Convenția de la Paris. A reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român modern. Noua țară a început să se numească România abia după abdicarea lui Cuza, din anul 1866, când a fost redactată prima constituție.

Recunoașterea Unirii

La Focșani își începuse deja activitatea Comisia Centrală. Conform Convenției de la Paris, aceasta trebuia să elaboreze legile comune pentru cele două țări. În cei trei ani de activitate, din 1859 și până în 1862, din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea electivă și promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casație și la domeniul funciar.

Proiectul de Constituție nu a fost aprobat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată la data de 9/21 februarie 1862. Termenul de România, care fusese frecvent folosit neoficial, a devenit numele curent al Principatelor Unite și, începând din 1862, a fost folosit în actele oficiale ale țării.

Abia în anul 1862, cu sprijinul acordat de unioniștii din cele două țări, domnitorul a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere, în anul 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.