Antony Beevor despre Războiul ruso-finlandez: „Soldații sovietici începuseră să-i numească pe soldații finlandezi schiori camuflați drept belya smert – sau «moartea albă»”

În mai multe rînduri am raportat, pentru a evidenția asemănări și deosebiri, Războiul din Ucraina din 2022 la Războiul ruso- finlandez dintre noiembrie 1939-martie 1940, încheiat cu un Tratat de pace care dădea Uniunii Sovietice 10 % din teritoriul Finlandei și 20% din capacitățile industriale ale acesteia.

De mai multă vreme îmi propun să scriu pe cristoiublog.ro un comentariu despre ruso-finlandez. Alte preocupări, mai toate ținînd de dinamica evenimentelor la zi, au făcut să amîn redactarea. Pînă atunci însă, pentru a familiariza pe cititori cu subiectul Războiului ruso-finlandez, reproduc paginile dedicate acestei conflagrații poreclite de finlandezi Războiul de iarnă pentru a-l deosebi de Războiul dus alături de nemți, dar și de români, împotriva Uniunii Sovietice, numit Războiul de continuare, de marele istoric Antony Beevor în monumentala sa lucrare The Second World War, apărută în 2012, tradusă în românește de Rao sub titlul Al doilea Război Mondial în 2013:

„În tot acest timp, Stalin se grăbise să culeagă roadele oferite de acordurile Molotov-Ribbentrop. Imediat după ce acțiunea sovieticilor de a ocupa estul Poloniei este încheiată, Kremlinul își impune așa-zisele „tratate de ajutor reciproc” în statele baltice. Iar la 5 octombrie 1939 guvernului finlandez i se cere să trimită reprezentanți la Moscova. O săptămînă mai tîrziu, Stalin le prezintă o listă de pretenții care făceau parte din schița unui alt tratat. Printre acestea se număra concesionarea către Uniunea Sovietică a peninsulei Hanko și transferul către Uniunea Sovietică a mai multor insule din golful Finlandei, împreună cu o parte din peninsula Ribachi de lîngă Murmansk și portul Petsamo. Altă pretenție susținea ca granița istmului Karelia de la nord de Leningrad să fie mutată cu treizeci și cinci de kilometri spre nord. La schimb, finlandezilor li se oferea o zonă în mare parte nelocuită a nordului sovietic al Kareliei.

Negocierile de la Moscova au continuat pînă la 13 noiembrie fără a se ajunge la un acord final. Stalin, convins că finlandezii nu aveau nici sprijin internațional, nici dorința de a se lupta, se hotărăște să le invadeze teritoriul. Pretextul său neconvingător a fost un <<guvern în exil>> marionetă, compus dintr-o mînă de comuniști finlandezi, care cereau ajutor frățesc din partea Uniunii Sovietice. Forțele sovietice provoacă un incident de frontieră lîngă Mainila, în Karelia. Finlandezii cer ajutor din partea Germaniei, însă guvernul nazist refuză să le acorde sprijin și îi sfătuiește să cedeze.

La 29 noiembrie, Uniunea Sovietică rupe relațiile diplomatice. În ziua următoare, trupe din districtul militar Leningrad atacă pozițiile finlandeze, iar bombardierele aviației Armatei Roșii fac raiduri asupra capitalei Helsinki.

Începuse Războiul de Iarnă.

Liderii sovietici presupuneau că acea campanie va fi una fără impedimente, la fel ca ocuparea estului Poloniei. Voroșilov, comisarul apărării, dorea să termine la timp pentru aniversarea de șaizeci de ani a lui Stalin, din 21 decembrie. Dmitri Șostakovici primește ordin să compună o piesă pentru sărbătorirea evenimentului.

În Finlanda, mareșalul Carl Gustav Mannerheim, fost ofițer al Gărzilor de cavalerie ale țarului și eroul din războiul de independență împotriva bolșevicilor, este chemat de la pensie în funcția de comandant suprem. Finlandezii, cu o armată sub 150 000 de oameni, dintre care mulți erau rezerviști și adolescenți, înfruntă forțele de peste un milion de oameni ale Armatei Roșii. Liniile lor de apărare, de-a curmezișul istmului Kareliei, la sud-vest de lacul Ladoga, cunoscute drept Linia Mannerheim, constau în principal din tranșee, buncăre căptușite cu bușteni și cîteva fortificații din beton. De asemenea, finlandezii erau ajutați de păduri și lacuri mici, care dirijau toate liniile de înaintare spre cîmpurile lor minate, pregătite cu grijă.

În ciuda sprijinului masiv oferit de artilerie, Armata a 7-a sovietică are parte de o surpriză urîtă. Diviziile sale de infanterie sunt la început întîrziate de forțele de apărare și lunetiștii de la graniță. În lipsa unor detectoare de mine și avînd ordinul de a avansa fără întîrziere, comandanții sovietici, pur și simplu, își împingeau oamenii înainte prin cîmpurile minate, acoperite de zăpadă, din fața Liniei Mannerheim. Soldaților Armatei Roșii, cărora li se spusese că finlandezii îi vor întîmpina cu brațele deschise, ca pe niște frați și eliberatori de sub capitaliștii asupritori, realitatea conflictului le subminează moralul în timp ce se chinuie să înainteze prin cîmpurile înzăpezite către pădurile de mesteceni care ascundeau părți ale Liniei Mannerheim. Finlandezii, maeștri ai camuflajului de iarnă, îi doboară cu mitralierele.

În nordul îndepărtat al Finlandei, trupele sovietice din Murmansk atacă zona minieră și portul Petsamo, însă încercările lor de a continua spre sud și de a tăia prin mijlocul Finlandei dinspre est către Golful Bothnia se dovedesc absolut dezastruoase. Stalin, uimit că finlandezii nu capitulaseră imediat, îi ordonă lui Voroșilov să-i zdrobească făcînd uz de forțele superioare numeric ale Armatei Roșii. Comandanții Armatei Roșii, îngroziți de epurări și paralizați de rigiditatea cazonă înăbușitoare care urmase după aceea, nu puteau decît să trimită tot mai mulți oameni la moarte. Pe temperaturi de minus 40 de grade Celsius, soldații sovietici, prost echipați și neinstruiți pentru acel tip de război de iarnă, ieșeau în evidență în mantalele lor maro în timp ce se împleticeau prin zăpada înaltă. Printre lacurile înghețate și pădurile din centrul și nordul Finlandei, coloanele sovietice nu aveau decît puține rute de urmat, prin păduri. Acolo cădeau în capcana unor atacuri fulgerătoare ale soldaților finlandezi pe schiuri, înarmați cu mitraliere Suomi, grenade și cuțite de vînătoare cu care-și ucideau victimele.

Finlandezii adoptă ceea ce ei denumeau <<tactica tăierii de bușteni>>, tăind coloanele inamice în secțiuni și întrerupîndu-le rutele de aprovizionare pentru a le înfometa. Apărînd în tăcere din ceața înghețată, soldații pe schiuri aruncau grenade sau cocktailuri Molotov spre tancurile și artileria sovietice, apoi dispăreau la fel de rapid. Era o formă de război de semigherilă, pentru care Armata Roșie era complet nepregătită. Fermele, staulele și hambarele erau arse de către finlandezi, pentru ca trupele Armatei Roșii să nu aibă unde să se adăpostească în timpul campaniei. Drumurile erau minate și înțesate de capcane. Toți cei răniți în aceste atacuri mureau curînd, înghețați. Soldații sovietici începuseră să-i numească pe soldații finlandezi schiori camuflați drept belya smert – sau <<moartea albă>>. Divizia 163 Carabinieri este înconjurată lîngă Suomussalmi, apoi Divizia 44 Carabinieri, care înainta în sprijinul acesteia, este separată în urma unor atacuri și, la rîndul ei, cade victimă fantomelor albe care apăreau dintre copaci.

<<Pe o distanță de șase kilometri>>, scrie jurnalista americană Virginia Cowles cînd vizitează mai tîrziu cîmpul de luptă, <<drumul și pădurile erau înțesate de cadavre de bărbați și de cai; cu epave de tancuri, bucătării de teren, camioane, afeturi, hărți, cărți și articole de îmbrăcăminte. Cadavrele erau înghețate și tari ca lemnul pietrificat, iar culoarea pielii lor era ca a mahonului. Unele cadavre erau aruncate peste altele, ca o grămadă de gunoi, acoperite doar cu o pătură miloasă de zăpadă; altele erau rezemate de copaci în posturi grotești. Toți erau înghețați în pozițiile în care încercaseră să se încălzească. L-am văzut pe unul cu mîinile încleștate pe o rană din stomac; pe altul chinuindu-se să își deschidă gulerul hainei.>>

O soartă similară are și Divizia 122 Carabinieri, care înainta spre sud-vest dinspre peninsula Kola, către Kemijarvi, unde soldații sunt luați prin surprindere și masacrați de forțele generalului K.M. Wallenius. <<Ce ciudate erau aceste trupuri pe drum>>, scria prima jurnalistă străină care a văzut eficiența rezistenței curajoase a finlandezilor. <<Frigul îi înghețase în pozițiile în care căzuseră. Și, în plus le contractase ușor trupurile și trăsăturile, dîndu-le un aspect artificial, de ceară. Întregul drum semăna cu reprezentarea uriașă din ceară a unei scene de luptă, regizate cu grijă… un bărbat era rezemat de roata unui vagon, cu un fir în mîini; altul își punea cartușe în pușcă.>>

Condamnarea la nivel internațional a invaziei a dus la excluderea Uniunii Sovietice din Liga Națiunilor. Opinia publică din Londra și Paris s-a simțit și mai ofensată de această incursiune decît de atacul asupra Poloniei. Aliatul german al lui Stalin se află la rîndul său într-o poziție dificilă. Cu toate că primește un volum tot mai mare de provizii de la Uniunea Sovietică, acum se teme de deteriorarea relațiilor și comerțului cu țările scandinave, în special cu Suedia. Mai presus de orice, conducerea nazistă era deranjată de faptul că britanicii și francezii solicitau guvernelor lor să trimită ajutor militar Finlandei. O prezență a Aliaților în Scandinavia risca întreruperea livrărilor din Suedia spre Germania a minereului de fier, a cărui calitate înaltă era vitală pentru industria sa de război. (…)

Stalin nu avea cum să fie prea binedispus la finalul acelui an. Forțele finlandeze înaintaseră pe teritoriul sovietic. Este obligat să accepte că rezultatele dezastruoase ale Armatei Roșii din timpul Războiului de Iarnă fuseseră, în parte, din vina acolitului său incompetent, mareșalul Voroșilov. Umilirea Armatei Roșii în ochii întregii lumi trebuia oprită, mai ales în condițiile în care era alarmat de eficiența devastatoare a tacticilor Blitzkrieg-ului german în campania poloneză.

Astfel că decide să îl aducă pe comandantul de armată S.K. Timoșenko pentru a conduce un Front de Nord-Vest. La fel ca Voroșilov, Timoșenko era alt veteran al Armatei 1 Cavalerie, în care Stalin servise drept comisar în Războiul Civil Rus, însă măcar avea ceva mai multă imaginație. Au fost comandate arme și echipament noi, inclusiv cele mai noi puști, sănii cu motor și tancuri KV grele. în loc de atacuri în masă ale infanteriei, pentru a zdrobi apărarea finlandeză, forțele sovietice voiau să se bazeze pe artilerie.

O nouă ofensivă sovietică împotriva Liniei Mannerheim începe la 1 februarie 1940. Forțele finlandeze sunt covîrșite sub asalt. Patru zile mai tîrziu, ministrul finlandez de externe ia un prim contact cu doamna Aleksandra Kollontay, ambasadoarea sovietică la Stockholm. Britanicii și mai ales francezii sperau să mențină rezistența Finlandei. Astfel că au făcut apel la guvernele norvegian și suedez pentru a obține drepturi de tranzit pentru o forță de expediție care să vină în ajutorul finlandezilor. Germanii se îngrijorează și încep să studieze posibilitatea trimiterii de soldați în Scandinavia pentru a preîntîmpina o venire a Aliaților.

Atît guvernul britanic, cît și cel francez iau, de asemenea, în considerare posibilitatea de a ocupa orașul Narvik din Norvegia și zonele miniere din nordul Suediei pentru a întrerupe aprovizionarea Germaniei cu minereu de fier. însă guvernele suedez și norvegian se temeau să nu fie tîrîte în război. Acestea refuză solicitările britanicilor și francezilor de a le traversa teritoriul pentru a-i ajuta pe finlandezi.

La 29 februarie, finlandezii, fără speranța unui ajutor străin, se hotărăsc să discute pretențiile inițiale ale Uniunii Sovietice, iar la 13 martie se semnează un tratat la Moscova. Termenii sunt duri, însă putea fi mult mai rău. Finlandezii arătaseră cu hotărîre că erau pregătiți să-și apere independența, însă, cel mai important, Stalin nu dorea să continue un război care i-ar fi putut aduce în scenă pe Aliații din Vest. De asemenea, este obligat să accepte că propaganda Cominternului fusese ridicol de amăgitoare, așa că renunță la guvernul său marionetă de comuniști finlandezi. Armata Roșie avea 84 994 de morți și dispăruți și 248 090 de răniți și bolnavi. Finlandezii aveau 25 000 de morți.”