I-am întrebat pe prietenii mei, cei 12 șoareci de bibliotecă (motanul dormea dus în cala cargoului cu nume straniu, Fiul Uscatului, pe care ne oploșiserăm): care e locul cel mai sigur de pe Pământ?
Mi-au răspuns la unison: în burta unui pește mare. Dar s-au grăbit să precizeze: nu a unei balene.
Au argumentat cu patos: chiar înghiţit pe nemestecate cum te afli, cu un peşte mare mai poți schimba o vorbă, o idee, ca să mai treacă timpul. Hotărât lucru, în lumea asta ticăloasă, locul cel mai primitor e în burta unui peşte. Chiar dacă peştele ar avea ghinionul să fie harponat, vânătorii te-ar salva, te-ar scoate la lumină şi s-ar descotorosi repede de tine ca de un galoş desperecheat.
M-au încredințat că burţile unor peşti mari sunt ca nişte shuk-uri la ora închiderii: adunate în grabă – cavaleţi, piroane, ghirlande de iluminat, plăci de surf, ocheţi, pinteni de felucă, hărţi misterioase, butoiaşe cu rom, pisici cu nouă cozi, bucăţi de timonă, cvadranţi ruginiţi, şezlonguri de plajă, gabii sparte, cufere cu comori, muschete scurte, săbii de abordaj, pistoale pentru dreptaci şi pistoale pentru stângaci, piciorul de lemn, cârligul, năframa neagră şi papagalul ultimului pirat…