Celebrul discurs din 2007 al lui Vladimir Putin, de la Conferinţa de Securitate de la Munchen. Putin a anunţat încă de acum 15 ani ce planuri are

sursă foto - Twitter
  • Conferinţa de securitate de la Munchen reprezintă o întâlnire emblematică pentru trasarea direcţiilor de politică externă la nivel global, la care președintele rus, Vladimir Putin, a fost prezent în calitate de speaker.
  • Putin a anunţat, încă de acum 15 ani, ce planuri are şi a prezentat liniile directoare ale politicilor externe, incluzând şi partea de securitate şi cum vede el relaţiile cu NATO, cu SUA, dar și cu China.
  • Discursul a ajuns să fie cunoscut, mai ales în Rusia, sub numele de „discursul de la München”.

Vladimir Putin a fost invitat, în 2007, ca speaker la conferinţa de securitate de la Munchen, o întâlnire emblematică pentru trasarea direcţiilor de politică externă la nivel global, unde se discută şi se pun pe masă diverse concepte de securitate. Conferinţa este anuală şi s-a ţinut începând cu anul 1963. 

Putin a anunţat, încă de acum 15 ani, ce planuri are şi a prezentat liniile directoare ale politicilor externe, incluzând şi partea de securitate şi cum vede el relaţiile cu NATO, cu Statele Unite, dar și cu China.

Putin a criticat ceea ce el a numit dominaţia monopolistă a Statelor Unite în relaţiile globale şi „hiperutilizarea, aproape necontrolată, a forţei în relaţiile internaţionale”. Discursul a ajuns să fie cunoscut, mai ales în Rusia, sub numele de „discursul de la München”. El a spus că rezultatul unei astfel de dominaţii a fost că „[…] nimeni nu se simte în siguranţă! Pentru că nimeni nu poate simţi că dreptul internaţional este ca un zid de piatră care îi va proteja. Bineînţeles că o astfel de politică stimulează o cursă a înarmării.”

Putin a citat un discurs din 1990 al lui Manfred Wörner pentru a-şi susţine poziţia conform căreia NATO a făcut o promisiune obligatorie de a nu se extinde în noi ţări din Europa de Est. El a spus la acea vreme că: „faptul că suntem gata să nu plasăm o armată NATO în afara teritoriului german oferă Uniunii Sovietice o garanţie fermă de securitate. Unde sunt aceste garanţii?”

Mai jos o parte din discurs tradus în limba română:

Vladimir Putin: Mulţumesc foarte mult, stimată doamnă cancelar federal, domnule Teltschik, doamnelor şi domnilor!

Sunt cu adevărat recunoscător că am fost invitat la o conferinţă atât de reprezentativă, care a reunit politicieni, oficiali militari, antreprenori şi experţi din peste patruzeci de naţiuni.

Structura acestei conferinţe îmi permite să evit politeţea excesivă şi nevoia de a vorbi în termeni diplomatici rotunjiţi, plăcuţi, dar goi. Formatul acestei conferinţe îmi va permite să spun ceea ce cred cu adevărat despre problemele de securitate internaţională. Şi dacă comentariile mele vor părea colegilor noştri excesiv de polemice, ascuţite sau inexacte, atunci, vă rog, să nu vă supăraţi pe mine. La urma urmei, aceasta este doar o conferinţă. Şi sper că, după primele două sau trei minute ale discursului meu, domnul Teltschik nu va aprinde lumina roşie acolo.

Prin urmare, wste binecunoscut faptul că securitatea internaţională cuprinde mult mai mult decât chestiuni legate de stabilitatea militară şi politică. Aceasta implică stabilitatea economiei globale, depăşirea sărăciei, securitatea economică şi dezvoltarea unui dialog între civilizaţii.

Acest caracter universal şi indivizibil al securităţii este exprimat prin principiul de bază conform căruia „securitatea pentru unul este securitatea pentru toţi”. Aşa cum a spus Franklin D. Roosevelt, în primele zile în care a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial: „Când pacea a fost ruptă undeva, pacea tuturor ţărilor de pretutindeni este în pericol”.

Aceste cuvinte rămân de actualitate şi astăzi. De altfel, tema conferinţei noastre – crize globale, responsabilitate globală – exemplifică acest lucru.

Cu doar două decenii în urmă, lumea era divizată din punct de vedere ideologic şi economic, iar potenţialul strategic uriaş al celor două superputeri era cel care asigura securitatea globală.

Această confruntare globală a împins cele mai acute probleme economice şi sociale la marginea agendei comunităţii internaţionale şi a lumii. Şi, la fel ca orice război, Războiul Rece ne-a lăsat cu muniţie vie, la figurat vorbind. Mă refer la stereotipurile ideologice, la standardele duble şi la alte aspecte tipice ale gândirii blocurilor din Războiul Rece.

Nici lumea unipolară care fusese propusă după Războiul Rece nu a avut loc.

Istoria umanităţii a trecut, cu siguranţă, prin perioade unipolare şi a văzut aspiraţii la supremaţia mondială. Şi ce nu s-a întâmplat în istoria lumii?

Totuşi, ce este o lume unipolară? Oricât de mult s-ar putea înfrumuseţa acest termen, până la urmă, el se referă la un tip de situaţie şi anume, un centru de autoritate, un centru de forţă, un centru de decizie.

Este o lume în care există un singur stăpân, un singur suveran. Şi, în cele din urmă, acest lucru este pernicios nu numai pentru toţi cei care fac parte din acest sistem, ci şi pentru suveranul însuşi, deoarece se distruge din interior.

Iar acest lucru nu are cu siguranţă nimic în comun cu democraţia. Pentru că, după cum ştiţi, democraţia este puterea majorităţii în lumina intereselor şi opiniilor minorităţii.

De altfel, Rusia – noi – suntem învăţaţi, în mod constant, despre democraţie. Dar, din anumite motive, cei care ne învaţă nu vor să înveţe ei înşişi.

Consider că modelul unipolar este nu numai inacceptabil, ci şi imposibil în lumea de astăzi. Şi asta nu numai pentru că, dacă ar exista o conducere individuală în lumea de astăzi – şi tocmai în lumea de astăzi – atunci resursele militare, politice şi economice nu ar fi suficiente. Ceea ce este şi mai important este faptul că modelul în sine este eronat, deoarece, la baza sa, nu există şi nu pot exista fundamente morale pentru civilizaţia modernă.

Pe lângă aceasta, ceea ce se întâmplă în lumea de astăzi – şi abia am început să discutăm despre acest lucru – este o tentativă de a introduce exact acest concept în afacerile internaţionale, conceptul de lume unipolară.

Şi cu ce rezultate?

Acţiunile unilaterale şi adesea ilegitime nu au rezolvat nicio problemă. Mai mult, au provocat noi tragedii umane şi au creat noi centre de tensiune. Judecaţi singuri: războaiele, precum şi conflictele locale şi regionale nu s-au diminuat. Dl. Teltschik a menţionat acest lucru foarte delicat. Şi nu mai puţini oameni își pierd viaţa în aceste conflicte – chiar mai mulţi mor decât înainte. Semnificativ mai mulţi, semnificativ mai mulţi!

Astăzi, suntem martorii unei hiperutilizări aproape necontenite a forţei – forţa militară – în relaţiile internaţionale, forţă care aruncă lumea într-un abis de conflicte permanente. Ca urmare, nu avem suficientă forţă pentru a găsi o soluţie cuprinzătoare la niciunul dintre aceste conflicte. Găsirea unei soluţii politice devine, de asemenea, imposibilă.

Asistăm la un dispreţ din ce în ce mai mare pentru principiile de bază ale dreptului internaţional. Iar normele juridice independente se apropie din ce în ce mai mult, de fapt, de sistemul juridic al unui stat. Un singur stat şi, desigur, în primul rând, Statele Unite, şi-a depăşit graniţele naţionale în toate privinţele. Acest lucru este vizibil în liniile economice, politice, culturale şi educaţionale pe care le impune altor naţiuni. Ei bine, cui îi place acest lucru? Cine se bucură de acest lucru?

În relaţiile internaţionale, vedem din ce în ce mai mult dorinţa de a rezolva o anumită chestiune în funcţie de aşa-numitele chestiuni de oportunitate politică, pe baza climatului politic actual.

Şi, desigur, acest lucru este extrem de periculos. Rezultă faptul că nimeni nu se simte în siguranţă. Vreau să subliniez acest lucru – nimeni nu se simte în siguranţă! Pentru că nimeni nu poate simţi că dreptul internaţional este ca un zid de piatră care îl va proteja. Bineînţeles că o astfel de politică stimulează o cursă a înarmării.

Dominaţia acestei forţe încurajează, în mod inevitabil, o serie de ţări să achiziţioneze arme de distrugere în masă. În plus, au apărut ameninţări semnificativ noi – deşi erau cunoscute şi înainte -, iar, astăzi, ameninţări precum terorismul au căpătat un caracter global.

Sunt convins că am ajuns la acel moment decisiv în care trebuie să ne gândim serios la arhitectura securităţii globale.

Şi trebuie să procedăm prin căutarea unui echilibru rezonabil între interesele tuturor participanţilor la dialogul internaţional. Mai ales că peisajul internaţional este atât de variat şi se schimbă atât de repede – schimbări în lumina dezvoltării dinamice dintr-o serie întreagă de ţări şi regiuni.

Doamna cancelar federal a menţionat, deja, acest lucru. PIB-ul combinat, măsurat la paritatea puterii de cumpărare, al unor ţări precum India şi China este, deja, mai mare decât cel al Statelor Unite. Iar un calcul similar cu PIB-ul ţărilor BRIC – Brazilia, Rusia, India şi China – depăşeşte PIB-ul cumulat al UE. Şi, potrivit experţilor, acest decalaj nu va face decât să crească în viitor.

Nu există niciun motiv de îndoială că potenţialul economic al noilor centre de creştere economică globală va fi transformat, în mod inevitabil, în influenţă politică şi va consolida multipolaritatea.

În legătură cu aceasta, rolul diplomaţiei multilaterale creşte semnificativ. Necesitatea unor principii precum deschiderea, transparenţa şi predictibilitatea în politică este incontestabilă, iar utilizarea forţei ar trebui să fie o măsură cu adevărat excepţională, comparabilă cu utilizarea pedepsei cu moartea în sistemele judiciare ale anumitor state.

Cu toate acestea, astăzi, suntem martorii unei tendinţe opuse şi anume, o situaţie în care ţări care interzic pedeapsa cu moartea chiar şi pentru criminali şi alţi infractori periculoşi participă, cu uşurinţă, la operaţiuni militare care sunt greu de considerat legitime. Şi, de fapt, aceste conflicte ucid oameni – sute şi mii de civili!

Dar, în acelaşi timp, se pune întrebarea dacă ar trebui să fim indiferenţi şi distanţi faţă de diferitele conflicte interne din interiorul ţărilor, faţă de regimurile autoritare, faţă de tirani şi faţă de proliferarea armelor de distrugere în masă? De fapt, aceasta a fost, de asemenea, în centrul întrebării pe care dragul nostru coleg, dl. Lieberman, i-a adresat-o cancelarului federal. Dacă am înţeles corect întrebarea dumneavoastră (adresată dlui. Lieberman), atunci, desigur, este una serioasă! Putem fi observatori indiferenţi în faţa a ceea ce se întâmplă? Voi încerca să răspund şi eu la întrebarea dumneavoastră: bineînţeles că nu.

Dar avem noi mijloacele de a contracara aceste ameninţări? Cu siguranţă că da. Este suficient să ne uităm la istoria recentă. Nu a avut ţara noastră o tranziţie paşnică spre democraţie? Într-adevăr, am asistat la o transformare paşnică a regimului sovietic – o transformare paşnică! Şi ce regim! Cu ce număr de arme, inclusiv arme nucleare! De ce ar trebui să începem să bombardăm şi să tragem, acum, cu fiecare ocazie disponibilă? Este cazul când, fără ameninţarea distrugerii reciproce, nu avem suficientă cultură politică, respect pentru valorile democratice şi pentru lege?

Vedeţi AICI discursul integral al lui Vladimir Putin