- Răzvan Pîrcălăbescu spune că cea mai mare problemă a industriei de apărare de stat este personalul: „Media de vârstă în industria de stat depăşeşte 60 de ani.”
- Romarm a aplicat la peste 40 de proiecte de cercetare prin programe europene și NATO, dar Pîrcălăbescu avertizează: „Degeaba investim în cercetare-dezvoltare dacă armata cere un tanc şi după şase ani spune că nu mai are nevoie.”
- Directorul Romarm susține că statul și privatul trebuie să împartă rolurile: „Muniţia şi explozibilul ar trebui produse la Romarm; tehnologiile noi şi inteligenţa artificială, împreună cu privatul.”
România poate găsi bani pentru apărare şi poate cumpăra echipamente, dar există o problemă care nu se rezolvă printr-un contract: oamenii care vor lucra în industria de apărare peste cinci, zece sau douăzeci de ani. Acest aspect a fost subliniat de Răzvan Pîrcălăbescu, directorul general Romarm, în emisiunea Cine te apără?, de la Aleph News, difuzată în fiecare joi, de la 22:00.
Răzvan Pîrcălăbescu spune că industria de stat se confruntă cu o îmbătrânire accentuată a personalului.
„Cea mai mare problemă a industriei de apărare: media de vârstă în industria de stat depăşeşte 60 de ani.”
Pentru o industrie care are nevoie de specialişti în mecanică, electronică, chimie, materiale, automatizări, software şi inteligenţă artificială, situaţia reprezintă o problemă strategică. Romarm încearcă să atragă tineri prin colaborări cu Politehnica, Academia Tehnică Militară şi ASE. Dar universităţile nu pot rezolva singure problema. Un absolvent trebuie să vadă o perspectivă profesională.
„Este greu să promiţi unui tânăr o carieră când vede la televizor instabilitate, iar decidenţii preferă importul în locul producţiei.”
În industria de apărare, formarea unui specialist poate dura ani. Unele competenţe se dobândesc doar în fabrică, prin experienţă. Când un specialist cu zeci de ani de experienţă se pensionează, nu poate fi înlocuit instantaneu de un absolvent. De aceea, problema forţei de muncă este legată direct de problema comenzilor. Dacă fabrica nu are contracte, nu poate păstra oamenii. Dacă oamenii pleacă, fabrica nu mai poate produce la capacitatea necesară atunci când comenzile apar. Iar dacă România începe să investească masiv în apărare, dar nu mai are personalul necesar pentru producţie, banii nu vor fi suficienţi.
Aceeaşi problemă apare şi în cercetare-dezvoltare. Romarm are un centru de cercetare şi dezvoltare care încearcă să atragă fonduri europene şi NATO.
Potrivit lui Pîrcălăbescu, centrul a aplicat la peste 40 de proiecte prin programe precum European Defence Fund, Horizon, EDIP, EDA şi DIANA.
Unul dintre proiectele menţionate este dezvoltarea unei noi muniţii într-un proiect european realizat împreună cu Rheinmetall. Aceste proiecte pot aduce tehnologie, experienţă şi acces la reţele europene de cercetare. Problema apare, însă, în momentul în care un prototip trebuie să ajungă în producţie. Pîrcălăbescu oferă exemplul tancului TR-85.
România a investit în cercetarea pentru revitalizarea acestuia împreună cu structurile de cercetare ale Ministerului Apărării.
„Degeaba investim în cercetare-dezvoltare dacă armata cere un tanc şi după şase ani spune că nu mai are nevoie.”
Potrivit directorului Romarm, un proiect de cercetare trebuie să aibă o perspectivă clară de trecere în producţie. Altfel, cercetarea rămâne la nivelul unui proiect tehnic. Problema este cu atât mai importantă într-o perioadă în care tehnologia militară se schimbă foarte rapid.
Războiul din Ucraina a arătat importanţa dronelor, sistemelor antidronă, războiului electronic şi a sistemelor autonome.
„Războiul s-a schimbat: drone, antidrone, rachete cu inteligenţă artificială.”
Pentru România, această schimbare înseamnă că industria trebuie să fie capabilă să dezvolte produse noi într-un timp mult mai scurt decât în trecut. Pîrcălăbescu spune că aici trebuie să existe o împărţire mai clară a rolurilor între companiile de stat şi sectorul privat.
„Muniţia şi explozibilul ar trebui produse la Romarm; tehnologiile noi şi inteligenţa artificială, împreună cu privatul.”
Modelul presupune ca industria de stat să păstreze anumite capacităţi strategice, în timp ce firmele private să aducă flexibilitate şi tehnologii noi. În acelaşi timp, cercetarea trebuie conectată la nevoile reale ale armatei. România are deja parteneriate cu mari companii internaţionale din industria de apărare.
Printre partenerii menţionaţi de directorul Romarm se numără General Dynamics, Rheinmetall şi Thales, precum şi parteneri din Marea Britanie.
Pîrcălăbescu speră ca şi în cazul viitoarei arme de asalt România să poată lucra printr-un parteneriat care să păstreze producţia în ţară. Problema rămâne însă una de decizie strategică. Industria trebuie să ştie ce va produce. Cercetarea trebuie să ştie ce tehnologii trebuie dezvoltate. Universităţile trebuie să ştie ce specialişti vor fi necesari, iar tinerii trebuie să aibă motive să aleagă o carieră în acest domeniu.
În caz contrar, România riscă să aibă fabrici şi bani pentru investiţii, dar să nu mai aibă suficienţi oameni care să le poată folosi.
„Este vina tuturor. Este nevoie de un front comun, fără orgolii, şi de o decizie: vrem industrie de apărare sau nu?”
