Din când în când, cuvintele acestea mi se derulează în minte. Am uitat cui aparţin ele, probabil unui mare autor. Încă nu m-am străduit de ajuns să îmi fac rost de nişte duşmani mai acătării, dar perseverez.
„Tăcerea e o armă admirabilă, a cărei mânuire cere altminteri multă fineţe. Există tăcere indignată, rănită, distantă, dispreţuitoare, amuzantă, ironică, de reproş îndurerat sau patetic, batjocoritoare, jovială, agasantă, răzbunătoare, tăcerea furiei neputincioase, tăcerea indiferentă, tăcerea care spune da, tăcerea care spune nu şi tăcerea care nu spune nici da, nici nu. O tăcere de opt zile nu înseamnă nimic. O tăcere de o lună poate fi cât se poate de îngrijorătoare. Ce elocvenţă, uneori, într-o tăcere de câţiva ani! E singura armă pe care mi se pare îngăduit s-o foloseşti împotriva duşmanilor, dacă ai duşmani. Ea îi abandonează lor înşişi”.