N-am folosit direct sintagma „politică cuantică”. În prețiozitatea mea ridicolă, am vrut să ocolesc, măcar în titlu, cacofonia.
Abia acum, publicată în 2019, cartea lui Giuliano da Empoli, „Inginerii haosului”, a devenit brusc actuală. Acum, fiindcă am fost deja martorii unei groaze de demonstrații care îi confirmă tezele.
Ingineri ai haosului sunt așa-numiții spin doctors, guru ai comunicării, de o diabolică iscusință. (Nu vă gândiți la pârâții de pe malurile Dâmboviței, foarte utili și ei, fiindcă ne frenetic arată cum nu se face).
Informația că lumea s-a schimbat profund a ajuns și prin părțile noastre, dar „fără manuale de utilizare”. În ceea ce Giuliano da Empoli numește „era narcisismului de masă”, știm noi ceva, îndeobște greșit, și facem mimetic oarece, de regulă anapoda.
„În cazul politicii cuantice, realitatea obiectivă nu există. Fiecare lucru se defineșter provizoriu, în relație cu altceva și, mai ales, fiecare observator determină propria sa realitate”.
Ar fi nedrept să nu constat că singurul adaptat acestei lumi și celei dă buzna peste noi e Marele Nicușor, când se învârte în jurul propriei axe, zâmbind candid propriilor sale năluci conceptuale.