Pe C.S. Lewis (1898–1963), marele scriitor britanic, de formație medievist, s-ar putea să îl știți nu fiindcă ați fi avut nebunia să citiți volumele (vreo șapte) ale Cronicilor din Narnia, ci că ați dat peste vreuna dintre ecranizări.
Cele 17 scrisori ale unui diavol bătrân către unul mai tânăr este poate cea mai stranie dintre operele sale stranii (tradusă și în limba română de Sorana Corneanu, Editura Humanitas, 2012).
La sfârșitul cărții, avem disertația diavolului bătrân la dineul anual al împielițaților. Îmi pare că vorbitorul prevestește ignoranța agresivă din Era Informației, egalitarismul practicat de rețelele sociale sub steagul democrației. Astfel, o știre din revista satirică The Onion (citată de Tom Nichols în “Sfârșitul competenței”), devine o informație cât se poate de credibilă: „Invocând anii de frustrări, în care sfaturile lor au fost înțelese greșit, denaturate sau pur și simplu ignorate, principalii experți ai Americii din toate domeniile și-au înaintat colectiv demisia luni”.
Iată numai un flavour din disertația diavolului:
„(…) Democraţie e cuvântul cu care trebuie să-i duceţi de nas. Experţii noştri filologi au reuşit deja atât de bine să corupă limba omenească încât nici nu mai e nevoie să vă atrag atenţia că, pentru ei, înţelesul cuvântului trebuie să rămână obscur şi prost definit. Nu au de ales. N-are să le treacă niciodată prin minte că democraţie desemnează în fapt un sistem politic, ba chiar un sistem electoral, şi că ceea ce încercaţi voi să le vindeţi aduce doar pe departe cu aşa ceva. Evident că nici nu trebuie să li se dea voie să formuleze întrebarea aristotelică dacă prin “comportament democratic” se înţelege comportamentul pe care democraţiile îl adoptă sau comportamentul care susţine o democraţie. Pentru că dacă s-ar gândi aşa, nu se poate să nu le dea prin cap că între cele două nu se pune neapărat semnul echivalenţei. Voi să folosiţi termenul numai şi numai ca formulă incantatorie; sau, dacă vreţi, numai pentru puterile lui comerciale. E un cuvânt pe care ei îl venerează. Şi, fireşte, el se leagă de idealul politic care spune că oamenii trebuie trataţi în mod egal. Veţi opera astfel subtil în minţile lor tranziţia de la acest ideal politic la credinţa că toţi oamenii chiar sunt egali. Mai ales acela de care vă ocupaţi. Drept urmare, puteţi folosi cuvântul democraţie pentru a legitima în mintea lui cele mai degradante (şi de asemenea cele mai puţin plăcute) sentimente umane. Astfel îndrumat, va îmbrăţişa, nu doar fără pic de jen , dar chiar cu zâmbetul pe buze, purtări pentru care, de n-ar fi apărate de aura cuvântului magic, oricine l-ar da de ruşine. Sentimentul despre care vorbesc este, desigur, acela care îl face pe om să spună: Sunt la fel de bun ca tine (…). Ce vreau să spun este că nici el nu le crede. Nimeni care spune că e la fel de bun ca altul nu crede aşa ceva. N-ar spune asta dacă aşa ar gândi. Câinele St. Bernard n-ar spune-o niciodată căţeluşului de pluş, nici învăţatul idiotului, nici omul cu serviciu amărâtului care bate străzile, şi nici femeia frumoasă unei slute. În afara arenei politice, despre egalitate nu vorbesc decât cei care se simt în vreun fel inferiori.
(…) Sub influenţa melodiei vrăjite a cuvântului, cei care sunt în vreun fel sau oricum inferiori altora vor încerca mai cu sârg şi mai eficient ca niciodată să coboare pe toată lumea la propriul lor nivel. Dar asta nu e tot. Aceeaşi influenţă îi va face pe cei care se apropie, sau s-ar putea apropia, de măsura întreagă a umanităţii să dea înapoi, speriaţi că ar face astfel dovada unui comportament nedemocratic. Sunt informat din surse sigure că tinerii îşi reprimă înclinaţiile incipiente pentru muzica clasică sau literatura bună de teamă că astfel ar putea să nu mai fie ca toată lumea; că oamenii care şi-ar dori cu adevărat să fie – şi care sunt dăruiţi cu har pentru a fi – oneşti, caşti ori temperaţi refuză să o facă. Acceptând, ar deveni diferiţi, ar putea impieta asupra stilului de viaţă, s-ar desface din ograda lui <împreună>, şi-ar periclita <integrarea în grup>. Ar fi pe cale (oroarea ororilor!) să se transforme în indivizi.
(…) Pe de altă parte, ca efect secundar ce nu pot decât să ne încânte cei câţiva (din ce în ce mai puţini) care nu admit alinierea la normalitate, obişnuit, traiul ca toată lumea şi integrare, tind pe zi ce trece să se preschimbe în nişte fandosiţi şi nişte excentrici, aşa cum şi apăreau oricum în ochii gloatei. Căci suspiciunea adesea produce ceea ce suspectează.
(…) Dar aici avem un simplu efect secundar. Ceea ce trebuie să vă solicite neîncetat atenţia este vasta şi generala mişcare în slujba discreditării şi, în cele din urmă, a eliminării oricărei forme de excelenţă umană — morală, culturală, socială sau intelectuală. Nu e oare amuzant să vedem cum Democraţia (în sensul încântător al cuvântului) ne slujeşte în acelaşi fel în care o făceau cele mai vechi dictaturi, şi prin aceleaşi mijloace? Vă amintiţi cum unul dintre dictatorii greci (pe vremea aceea îi numeau <tirani>) a trimis o dată solie altui dictator ca să-i ceară sfatul în ce priveşte principiile guvernării. Cel din urmă i-a condus pe soli într-un câmp de porumb, unde a zburat cu sabia toate vârfurile care depăşeau cât de puţin nivelul general. Morala era evidentă. Să nu îngădui nici un soi de distincţie printre supuşii tăi. Nimeni nu are voie să fie mai deştept, mai bun, mai faimos sau chiar mai frumos decât restul lumii, iar dacă e vreunul, căsăpeşte-l. Adu-i pe toţi la acelaşi nivel: toţi nişte sclavi, toţi nişte cifre, toţi nişte nulităţi. Toţi egali.
Astfel au putut tiranii practica, într-un sens, <democraţia>. Însă acum <democraţia> poate opera foarte bine fără să aibă nevoie de alt fel de tiranie decât aceea proprie ei. Nimeni nu mai trebuie astăzi să meargă pe câmp cu sabia în mână. Ştiuleţii cei mici le vor mânca singuri capetele ştiuleţilor mai răsăriţi. Iar ştiuleţii mai răsăriţi încep şi ei să-şi roadă din vârf, în dorinţa de a fi una cu Ştiuleţimea Generală (…)”.