Vineri la Curtea de Apel București se judecă procesul pe care Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității i l-a intentat lui Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale, acuzat de colaborare cu Securitatea. Și totul se întîmplă din ”vina” mea.
Cum poate strica un cuvînt o întreagă lege
Atunci cînd lucram în primele luni ale anului 2008 la ceea ce a devenit mai apoi Ordonanța de Urgență 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, ulterior, aprobată cu modificări prin Legea 293 din 14 noiembrie 2008, în calitatea mea de consilier al premierului Tăriceanu pe probleme de securitate națională, dar consultîndu-mă la fiecare pas cu reprezentanți ai societății civile și oameni din interiorul CNSAS, nu credeam că un singur cuvînt va crea atîtea probleme. Lucram sub presiunea timpului: expira intervalul la care decizia Curții Constituționale de desființare a ”Legii Ticu” era aproape, iar riscul era imens ca instituția să dispară și arhivele Securității să se întoarcă la Serviciul Român de Informații, care ștersese deja de praf rafturile golite ceva mai înainte de dosare, așteptînd reîntoarcerea lor.
Acesta era contextul în care am comis o greșeală, pentru care îmi fac acum mea culpa. Deși nu mi-am putut imagina că un asemenea detaliu ar putea da naștere unor interpretări denaturate ale legii, care apropie modul de lucru al unei instituții, născute să lupte cu trecutul și practicile poliției politice totalitare, tocmai cu un nărav al fostei Securități: acela de a pune în sarcina oamenilor ”intenția” de a comite ceva, de a lucra obsesiv în baza unor prezumții de vinovăție și de a pedepsi pînă și gîndurile unui om, sau cîteva cuvinte ale sale, nematerializate în vreo acțiune practică împotriva regimului.
Foarte departe de mine ideea de a-i apăra pe colaboratorii Securității. Dar, dacă la securiști nu poate opera o împărțire între ”buni” și ”răi” (pentru că, intrînd în Securitate, toți aceștia acceptau rolul pe care îl puteau juca în orice moment al carierei lor, acela de a lovi în semeni, pentru a apăra regimul), în cazul colaboratorilor, în multe cazuri recrutați printr-o artă a persuasiunii care nu era deloc departe de șantaj, trebuie mult mai atent analizate atît circumstanțele, cît mai ales efectele acestei colaborări, pentru a stabili vinovăția, prin încălcarea drepturilor și libertăților omului, ca urmare a acțiunilor lor.
Acestea erau, în mintea mea, ”bunele practici” după care Colegiul CNSAS (din care, nefiind niciodată susținut politic, n-am ajuns să fac parte) ar fi trebuit să funcționeze. Dar lucrurile nu stau deloc așa. O mică scăpare, un singur cuvînt a creat derapaje care au dus la o răsturnare a sensului legii, care acum, tocmai cum făcea pe vremuri Securitatea, stabilește și sancționează o intenție, pe care o pune în sarcina cuiva, numai în urma unei prezumții de vinovăție: aceea de a fi urmărit cu tot dinadinsul ”încălcarea drepturilor și libertăților omului”.
Despre ce e vorba? Legea la care am lucrat definește la articolul 2, litera ”b” noțiunea de ”colaborator al Securităţii” drept ”persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat (sublinierea mea) îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. Corect, pînă la ”au vizat”.
Mărturisesc că acest termen a devenit de natură să facă din Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității o ”instanță morală” arbitrară, care împarte etichete după cum o taie capul și înaintează în justiție acțiuni, fără a fi nevoie să-și probeze afirmațiile. ”Au vizat”, acest termen din lege, destul de imprecis juridic (eu nefiind jurist, ci istoric și scriitor), în mintea mea includea și probarea acțiunilor de încălcare a drepturilor și libertăților omului, provocate de colaboratorii Securității (prin documente sau mărturii ale celor urmăriți și persecutați în urma delațiunilor acestora). Dar lucrurile nu stau deloc așa. Atît practica instituției, cît și jurisprudența unor instanțe care au judecat în baza argumentației CNSAS intențiile unor oameni, așa cum au fost ele puse în sarcina lor de către membrii Colegiului, stabilite prin analiza insidioasă a unor documente din arhivele Securității, nu fac decît să deformeze adevărul și să reinstaureze de fapt un stil de lucru al acesteia din urmă, prin aplicarea unei ”prezumții de vinovăție”.
Formal, un român din zece ”turna” la Securitate
Securitatea a fost proiectată ca un ”bastion al cruzimii” (așa mi-am numit o monografie istorică a poliției politice comuniste), care a avut rolul să genereze, să întreţină şi să gestioneze frica. Frica a fost principalul instrument de lucru al ei. La finele războiului, cînd a fost creată instituția de inspirație sovietică, majoritatea populaţiei a ajuns să fie terorizată de omniprezenţa şi violenţa Securității și a deprins din nou modul de viaţă sub un regim de ocupaţie, din nefericire îndelung exersat istoric de români. Dar, spre deosebire de trecut, rigorile impuse de ocupaţia sovieto-comunistă în România au fost mult mai mari, iar teroarea mult mai eficient administrată, decît oricînd înainte. Astfel încît, în numai trei decenii, rigorile statului totalitar s-au transformat în comportament social.
Reflexul general-uman izvorît din frică, acela de supunere în fața violenței, “cuplat cu frica mea de Securitate mă face sclav, face din mine un cetăţean model, mort de frică în gaura lui de şoarece. Ceea ce descriu nu este doar nevroza mea privată. Iluziile şi reprezentările despre frică, în toate gradele de intensitate aparţin tuturor şi impregnează manifestarea noastră socială. Fiecare se programează în aşa fel, încît să alunece cît mai lin din viaţa socială în cochilia vieţii private. Pentru asta, cele mai eficiente servicii le face Securitatea prin simpla ei existenţă, nu prin acţiuni. Ea declanşează un mecanism fin de autocenzură, subordonat conştientului, care acţionează ca un sistem de reflexe şi anihilează din faşă toate ieşirile, împiedicînd apariţia unor conflicte cu sistemul”, nota la mijlocul anilor ’80 dizidentul est-german Jens Reich. Poate am uitat, dar așa era lumea și așa trăiau oamenii pe atunci.
Acesta era contextul în care solicitarea de a colabora cu Securitatea devenea una, în genere, greu de refuzat. Aici îi iau în calcul numai pe oamenii normali, nu și pe aceia care, pentru a obține avantaje, privilegii, sau pentru a-și satisface nevoia imperioasă, psihotică de a domina, ori pur și simplu din răzbunare, își ofereau serviciile de turnători la Securitate (căci de ”sentimentele patriotice” ale colaborării era vorba doar în actele Securității, nu și în practică). Bineînțeles, mulți au fost și cei care au reușit să se eschiveze, spre cinstea lor. Alții, mult mai mulți, nu. Mai ales cînd era vorba de un loc de muncă ”cu responsabilitate” sau de a intra într-un păienjeniș birocratic, care făcea dintr-o plecare în străinătate într-o țară occidentală o adevărată probă de supunere față de regim, în fața căruia trebuia să-ți etalezi toate dovezile de iubire. Inclusiv pe aceea de a ”raporta” la Securitate pe unde ai fost și cu cine te-ai întîlnit, o practică devenită, cu trecerea timpului, o normă reglementată. În condițiile de atunci, refuzul unei colaborări solicitate cu ”securistul” de la locul de muncă era echivalat mental cu pierderea acestuia sau a poziției ocupate în ierarhie, atît de greu obținută pe ”linie profesională”. Așa erau, de fapt, timpurile.
În 1989, ”rețeaua informativă” a Securității număra 136.000 de persoane (rezidenți, informatori și colaboratori). Ponderea o aveau aceștia din urmă, iar dintre ei în jur de 25.000 erau minori – poliția politică comunistă realiza astfel o nouă ”politică de cadre”, pentru a-și recruta de pe băncile școlii viitorii ofițeri – căci ”proletarii” școliți la Băneasa nu dădeau randamentul scontat, în noile împrejurări socio-economice și politice, cînd acțiunile de teroare fățișă erau înlocuite cu un mai puțin fățiș, dar omniprezent control al populației, pentru a ”preveni” orice acțiune împotriva regimului. Dar asta este o altă poveste. Lor li se adăuga o altă categorie, cea a ”persoanelor de sprijin”, membri de partid, care, în conformitate cu solicitările Securității sprijineau ”munca de securitate” cu informații în legătură cu persoane la care se considera că aveau acces, pe o perioadă de timp limitată și numai cu aprobarea organelor de partid. Numărul lor nu e cunoscut, dar cred că reprezenta încă jumătate din cel al ”rețelei informative”, deci cifra totală a ”colaboratorilor” activi ai Securității în decembrie 1989 s-ar putea ridica la aproximativ 200.000 de persoane. Cîți dintre aceștia, mai ales minori au rămas ”activi” și după această dată, asta este, iarăși, o altă poveste.
Pe lîngă aceste cifre de mai sus, se mai adaugă una, mult mai impresionantă. Formal, orice membru de partid dintre cei 3,5 milioane putea fi considerat o ”persoană de sprijin”, întrucît prin articolul 2 al Statutului PCR aceștia aveau obligația statutară ”să participle în mod activ la desăvîrșirea construirii socialismului (…), să păstreze secretul de partid și de stat, să lupte pentru întărirea vigilenței politice împotriva dușmanilor patriei noastre socialiste” (art.2, lit.”a” și ”k”). Ori, instituția care avea ca atribuții această ”luptă” împotriva ”dușmanilor patriei” (de fapt, ai regimului) nu era alta decît Securitatea. Iar la Securitate, fiecare ofițer avea ”normă” de recrutare a minimum 40 de persoane în ”rețeaua” sa, informatori, rezidenți, colaboratori, persoane de sprijin și 3-4 ”gazde” de ”case de întîlniri”, unde trebuia să se întîlnească cu fiecare dintre aceștia, cel puțin de 2-3 ori pe lună.
Fără a relativiza, numărul celor din rețeaua informativă a Securității, dacă e să le adăugăm și pe cel al ”persoanelor de sprijin”- membri de partid, era totuși unul mare, dar din acest număr mare, numai un procent de mai puțin de o treime furniza informații care prezentau, cît de cît, un interes operativ. Cu toate acestea, ca și în cazul ”producției la hectar”, scriptic toate stăteau bine la Securitate, care, zice-se, știa tot ce mișcă. În noiembrie 1989, de pildă, la Securitatea din Sibiu, într-o ședință, cadrele de aici au fost criticate aspru, pentru că în oraș erau ”neacoperite informativ” o stradă și un bloc de locuințe. În rest, era controlat tot. Ceea ce nu i-a împiedicat pe români să iasă în stradă și să-l răstoarne o lună mai tîrziu pe Ceaușescu, dar și regimul comunist, cu Securitatea lui atot-știutoare cu tot. A fost atît de simplu, pentru că din tendința de a exercita un control total asupra populației, tocmai acest control își pierduse eficiența, se ”birocratizase” și se formalizase la rîndul său, ca întreaga societate.
Două note în zece ani
Într-o asemenea lume, devine de la sine înțeles că nu toți cei care au acceptat o ”colaborare” au făcut neapărat rău, așa cum judecă acum CNSAS-ul, în virtutea ideii că toți cei cărora li s-a solicitat să ”ajute” Securitatea ar fi ”vizat” o ”încălcare a drepturilor omului”. Ar însemna o culpabilizare a unei mari părți din populația României – căci celor 136.000 de colaboratori activi ai Securității în 1989 și ”persoanelor de sprijin”, li se adăugau alți 400.000 de ”surse” scoase din ”rețea”, din diferite motive – inclusiv pentru că muriseră. În scurta și neguroasa ei istorie, Securitatea a numărat deci un total de 600.000 de ”surse”, adică 10% din populația activă a României. Astfel încît, asupra colaboratorilor ei, judecata trebuie individualizată și circumstanțializată. Altfel, se denaturează adevărul, se denigrează o bună parte a națiunii, se distrug destine și e culpabilizat, aprioric, un român din zece, pentru ceva ce nu a făcut.
Tocmai de aceea, legea insistă pe acele informații furnizate Securității care au dus la încălcarea drepturilor și libertăților omului și care ”fac diferența”. Dar aceasta nu se mai întîmplă, din cauza unui termen căruia Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității i-a dat o interpretare proprie, apropiată de ”spiritul” de lucru al Securității. Acel nefericit ”au vizat” extinde în interpretarea proprie CNSAS aceste încălcări la o ”intenție” greu de dovedit a vreunei încălcări a drepturilor și libertăților omului și, în cazul de față, al guvernatorului Băncii Naționale Mugur Isărescu, cu totul absentă din documentele transmise la instanța de judecată.
E bizar să afirmi, așa cum o face CNSAS, că au fost încălcate drepturile și libertățile unui om, atunci cînd un angajat al unei unități socialiste cu un statut ”special”, la cererea securistului de la locul de muncă, a scris o dată despre o colegă cu nervii la pămînt, după un divorț, că aceasta s-a plîns de cît de greu circulă autobuzul dinspre Drumul Taberei, spre centru. Și tot bizar e să consideri că ea a fost dată, cu bună știință, pe mîna Securității, sau că o păștea un val de nenorociri, din cauza acelui angajat. Și e cumva straniu să i se impute aceluiași că, după o altă perioadă de timp, iar a încălcat ”drepturile omului”, cînd a reprodus nemulțumirea unui diplomat străin, legată de frigul din locuință. Acestea două sînt în fapt ”capetele de acuzare” care i se aduc, într-o succesiune de supoziții, lui Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale de către Colegiul instituției în cea mai recentă acțiune a sa, aceea de trimitere în judecată drept ”colaborator” al Securității a celui din urmă.
Deși cele două note nu au însemnat de fapt nimic, în ordinea lucrurilor. Nu era nimic nou în asemenea afirmații dezvăluite securistului, niciun ”complot” la adresa regimului, ceva care să fie băgat într-adevăr în seamă, ci erau fapte banale, despre care se vorbea nu numai pe la toate colțurile, ci chiar și mai deschis în unele ședințe de partid. Nu mai băga niciun securist în seamă asemenea lucruri – ar fi trebuit să urmărească o țară întreagă. Dealtfel, CNSAS nu a produs nicio dovadă că femeia ar fi intrat, în urma ”notei” date de Isărescu la Securitate, pe mîna acesteia. Sau că diplomatul ar fi avut, în vreun fel, de suferit.
CNSAS n-a auzit de imunitatea diplomatică
Cele două note date de Mugur Isărescu nici nu sînt numite, după uzanțele Securității, ”note informative”, ca să-l poată califica pe acesta ca ”informator”, așa cum în mod gratuit o face CNSAS, în Acțiunea sa în constatare, transmisă la instanță. Ele nu au fost date într-o ”casă conspirativă” și nici nu au fost valorificate la ”mapă”, în dosare de urmărire informativă, avînd mai mult un caracter de ”note de relații”, aidoma celor date ”cadriștilor” de la partid. Aici însă era vorba de un rezident și mai apoi de un ofițer al Securității, care solicita și prelua aceste note și respecta principiul ”conspirativității muncii”, ceea ce a dus la ”conspirarea” lui Mugur Isărescu drept ”Manole”.
Cele două note sînt singurele produse de CNSAS ca probe, reținute deci dintr-o activitate de ”informator” a lui Mugur Isărescu, pe care CNSAS insistă, demolîndu-și propria argumentație, să arate că a durat un întreg deceniu! Mă gîndesc într-un fel că ele au un relativ caracter benign, dacă le compar cu ceea ce se află în dosarul lui ”Petrov”. Nota informativă dată de Traian Băsescu despre colegul său de la Liceul Militar a avut ca urmare faptul că acesta n-a putut naviga multă vreme și a intrat ”sub lupa” Securității, pentru că voia să rămînă în străinătate, ca să nu mai vorbim de modul aproape profesionist din punct de vedere securistic cu care același Băsescu l-a urmărit și l-a ”turnat” la Securitate pe George Pădure, în 1989. Ei bine, asta înseamnă, de fapt, ”colaborator” al Securității, și nu o nemulțumire legată de transportul în comun, vocal exprimată, în auzul întregii instituții (și nu o instituție oricare, ci Institutul de Economie Mondială, care se afla în avangarda ”obiectivelor” aflate sub atenția Securității), ori relatarea nemulțumirii unui diplomat, care se plînge că pînă și la el în locuință e frig.
O atenție aparte merită de fapt și această natură a ”relațiilor cu străinii”, în contextul unei ”unități socialiste cu caracter special”, aflată pe lista secretă a celor 223 de ”obiective” care aveau, din punct de vedere contrainformativ un statut specific, așa cum era Institutul de Economie Mondială. În asemenea instituții, absolut totul era controlat la sînge – și cu atît mai mult discuția cu un diplomat străin. Iar faptul că, după ce întîlnirea a luat sfîrșit, cercetătorul Isărescu a scris o notă asupra ei în biroul de la IEM al securistului (și nu într-o ”casă conspirativă”, după regulă), atunci cînd cercetătorul Isărescu o face la cererea ofițerului, răspunzînd atît prevederilor și regulamentelor de serviciu, ale celor privind relațiile cu străinii, cît și, formal, în ”îndatorirea statutară” de membru PCR), nu trădează nimic incriminator aici.
Nici măcar că, semnînd nota în care a scris în ce a constat discuția cu diplomatul, în același mod ”conspirat”, în care a fost pus să semneze de la bun început, ca un fel de condiție de la sine înțeleasă a locului de muncă ”special” în care a fost angajat, nu e automat incriminator, în afara altor probe. Cît despre faptul că în conținutul ei Isărescu arăta că dilpomatul s-a plîns că și la el, deși e reprezentant al unui stat străin la București e frig în locuință, ei bine, asta da, gravă lezare a drepturilor omului! Cum putea ”leza” un angajat al unei instituții socialiste, drepturile și libertățile unui diplomat, cînd nici măcar statul român nu-și putea permite așa ceva? CNSAS intră, cu totul, pe panta derizoriului. Adevărata natură a discuției relatate în ”notă”a fost, mai degrabă, așa cum ne poate sugera experiența unui diplomat străin în România acelor ani, că acesta a făcut în mod voit o asemenea afirmație, în fața unui angajat al unei ”unități socialiste speciale”, chiar în speranța că nemulțumirea lui va fi auzită cumva ”de cine trebuie”, ca să se remedieze situația. Iar Isărescu i-a prins aluzia. Și să mai spui acum că acest diplomat ”ar fi putut avea de suferit”? Cum? I-au mai pus încă un microfon în locuință? Au mărit numărul celor de la filaj, cu încă 2-3 persoane? Că nu l-a expulzat nimeni, nici n-a fost chemat la Ministerul Afacerilor Externe ”pentru explicații” și poate că, dimpotrivă, diplomatul a primit astfel, în urma raportului Securității transmis de ofițer ”mai sus” și ceea ce-și dorea – căldură în casă.
CNSAS, instituția ”cititoare de gînduri”
Din păcate, profitînd de puțina cunoaștere a acestui subiect complicat al ”colaborării” cu Securitatea, Colegiul CNSAS face din țînțar armăsar, pornind de la un singur cuvînt din lege: ”au vizat”. Și, în loc să furnizeze probe sau note informative ale lui Manole în care acesta într-adevăr divulgă pe cineva, de pildă, măcar că ar fi ascultat ”Europa Liberă”, Acțiunea în constatare transmisă la instanță produce doar filosofie ieftină, numind-o ”analiză teleologică”. În mintea mea, atunci cînd am scris actul normativ, ”au vizat”, acest nefericit termen, care strică, iată, înțelesul și modul de aplicare a unei întregi legi, însemna că acțiunile unei surse a Securității au dus (în mod efectiv) la încălcarea drepturilor și libertăților omului. În mintea lor, a celor din Colegiu care au votat trimiterea în instanță a Acțiunii în constatare împotriva lui Mugur Isărescu, dreapta judecată seamănă, mai degrabă, cu aceea întortocheată și schizoidă a securiștilor. Acest termen ”au vizat” a parcurs automat drumul de la intenție la faptă, sau, și mai grav, i s-a atribuit automat, prin ”argumente teleologice”, intenția de a face rău, acolo unde o asemenea intenție nu a existat, înlocuindu-se realitatea cu ficțiuni judiciare și transformînd CNSAS-ul în singura instituție ”cititoare de gînduri”. Judecata urmărește adevărul și trebuie să se facă pe dovezi circumscrise istoric, și nu asimilînd scenarii științifico-fantastice, lipsite de argumente. Se judecă fapte, și nu ”teleologie”. În cazul procesului care i s-a pregătit lui Mugur Isărescu, foarte probabil la comandă politică, argumentele aduse de CNSAS sînt false, atunci cînd el este etichetat fără nicio acoperire legală ”informator”, sînt facile și pe alocuri rizibile, astfel că pornește din start un proces de intenție și nu unul în baza unor dovezi valide. Și totul a fost posibil numai din cauza unui cuvînt. Din cauza mea. Mea culpa, domnule Isărescu!