- John Deedrick: „Camuflajul şi mascarea sunt importante, dar celălalt aspect despre care trebuie să discutăm, când vorbim despre Ucraina, este cum îţi ascunzi semnătura electronică”.
- John Deedrick: „Orice element care emite o semnătură puternică devine o ţintă”.
- John Deedrick: „Capacitatea de a-ţi proteja semnătura electronică va fi esenţială”.
- John Deedrick: „Cele mai bune idei despre cum să adaptezi o tehnologie nu vin de la generali care stau în jurul unei hărţi, ci de la militarul aflat în teren, care trebuie să se confrunte cu aceste probleme în fiecare zi”.
Dronele, senzorii şi războiul electronic transformă câmpul de luptă într-un spaţiu în care ascunderea fizică nu mai garantează supravieţuirea. Generalul-locotenent în retragere John Deedrick explică de ce reducerea amprentelor electronice, mobilitatea şi instruirea militarilor devin la fel de importante ca mascarea poziţiilor.
Camuflajul a fost, timp de generaţii, una dintre principalele metode prin care militarii au încercat să reducă riscul de a fi descoperiţi de adversar, însă dezvoltarea dronelor, a senzorilor şi a sistemelor de supraveghere a schimbat fundamental condiţiile în care această tehnică poate oferi protecţie. În războiul din Ucraina, o poziţie bine mascată vizual poate rămâne vulnerabilă dacă emite semnale radio detectabile, dacă utilizează comunicaţii care pot fi interceptate sau dacă personalul şi echipamentele sale rămân prea mult timp într-o zonă observată de adversar. Ascunderea nu mai înseamnă, aşadar, doar integrarea în teren, ci şi controlul informaţiilor pe care forţele proprii le transmit involuntar prin activitatea electronică.
Generalul-locotenent în retragere John Deedrick, care a acumulat 35 de ani de experienţă în Armata SUA şi a comandat forţe în teatre de operaţii precum Irak, Afganistan şi Siria, consideră că această schimbare reprezintă una dintre provocările majore ale câmpului de luptă contemporan. În opinia sa, armatele trebuie să înţeleagă că orice semnătură electronică suficient de pronunţată poate deveni un indiciu pentru adversar, iar descoperirea unei poziţii poate fi urmată de un atac într-un interval foarte scurt.
„Camuflajul şi mascarea sunt importante, dar celălalt aspect despre care trebuie să discutăm, când vorbim despre Ucraina, este cum îţi ascunzi semnătura electronică”, afirmă Deedrick, în emisiunea Cine te apără, de la Aleph News, difuzată în fiecare joi, de la ora 22.00.
De ce nu mai este suficient să te ascunzi de „ochii” adversarului
Într-un mediu de luptă supravegheat permanent, identificarea unei ţinte nu depinde exclusiv de observarea ei directă, deoarece informaţiile pot proveni din mai multe surse, inclusiv senzori electro-optici, imagini termice, interceptarea comunicaţiilor şi analiza emisiilor radio. O unitate poate evita să fie observată de la sol şi poate utiliza acoperirea naturală a terenului, dar dacă transmite frecvent prin echipamente de comunicaţii sau activează sisteme electronice cu emisii detectabile, poate oferi adversarului indicii despre locul în care se află şi despre activitatea pe care o desfăşoară.
Semnătura electronică reprezintă, în acest context, totalitatea caracteristicilor şi emisiilor electromagnetice asociate unui echipament sau unei activităţi, care pot contribui la identificarea, localizarea ori clasificarea unei ţinte. Nu orice emisie dezvăluie automat o poziţie exactă, iar detectarea depinde de caracteristicile semnalului, de senzorii adversarului şi de condiţiile de mediu, însă acumularea mai multor indicii poate permite construirea unei imagini operaţionale suficient de precise pentru a orienta supravegherea sau focul.
Deedrick descrie această transformare printr-o observaţie directă: „Orice element care emite o semnătură puternică devine o ţintă”. Într-un asemenea mediu, supravieţuirea nu mai depinde doar de alegerea unei poziţii greu de observat, ci şi de modul în care unitatea îşi gestionează comunicaţiile, deplasările şi activitatea electronică.
Mobilitatea devine, astfel, o formă de protecţie. O poziţie menţinută prea mult timp poate permite adversarului să acumuleze informaţii, să coreleze semnalele detectate cu alte date şi să pregătească un atac, în timp ce schimbarea controlată a poziţiei şi limitarea emisiilor pot reduce timpul disponibil pentru localizare şi lovire.
Războiul electronic: lupta pentru controlul spectrului electromagnetic
Războiul electronic reprezintă utilizarea capabilităţilor electromagnetice pentru a identifica, exploata, perturba sau proteja sistemele adversarului şi pe cele proprii, având un rol important în competiţia pentru comunicaţii, navigaţie şi informaţii pe câmpul de luptă. În practică, acesta poate include detectarea emisiilor inamice, bruiajul unor legături radio, perturbarea semnalelor de navigaţie prin satelit şi măsuri de protecţie care permit propriilor forţe să continue să comunice şi să opereze în condiţii de interferenţă.
Impactul este deosebit de important în războiul cu drone, deoarece numeroase sisteme fără pilot se bazează pe legături de comunicaţii pentru control şi transmiterea imaginilor, iar unele utilizează semnale de navigaţie pentru a-şi determina poziţia. Dacă aceste legături sunt perturbate, operatorul poate pierde controlul asupra platformei, poate pierde accesul la imaginile transmise sau poate fi obligat să schimbe modul de operare. Efectele concrete depind însă de tipul dronei, de arhitectura sa şi de măsurile de rezilienţă implementate.
Generalul Deedrick subliniază că protejarea semnăturii electronice a devenit aproape la fel de importantă ca mascarea fizică a poziţiei, iar această realitate impune schimbări atât în tactici, cât şi în pregătirea personalului. „Capacitatea de a-ţi proteja semnătura electronică va fi esenţială”, afirmă el, explicând că militarii trebuie să înţeleagă nu doar cum să utilizeze echipamentele de comunicaţii, ci şi ce riscuri implică folosirea lor într-un mediu în care adversarul dispune de mijloace de interceptare şi bruiaj.
Războiul electronic nu trebuie confundat exclusiv cu bruiajul, deoarece o componentă importantă este şi protejarea propriilor sisteme, astfel încât acestea să continue să funcţioneze în condiţiile în care adversarul încearcă să le detecteze sau să le perturbe. Pentru o unitate militară, această capacitate poate face diferenţa dintre menţinerea coordonării şi pierderea temporară a unei părţi din capacitatea de comandă şi control.
Dronele semiautonome şi reducerea dependenţei de comunicaţii
Dezvoltarea sistemelor semiautonome complică suplimentar relaţia dintre camuflaj, comunicaţii şi supravieţuire, deoarece unele platforme pot executa anumite etape ale unei misiuni fără a avea nevoie de ghidare continuă din partea operatorului. Deedrick explică faptul că o dronă semiautonomă poate parcurge etapa finală a unui atac fără să depindă de o legătură activă de ghidare, ceea ce poate reduce vulnerabilitatea asociată emisiilor necesare controlului permanent.
Această evoluţie nu înseamnă că toate dronele pot opera autonom sau că toate legăturile de comunicaţii pot fi eliminate, ci că proiectarea sistemelor începe să ţină cont tot mai mult de condiţiile unui mediu electromagnetic contestat. În anumite situaţii, reducerea dependenţei de comunicaţii poate creşte rezilienţa unei platforme, dar aduce şi probleme privind verificarea ţintei, controlul efectelor şi capacitatea de a interveni dacă situaţia se schimbă după lansare.
Din perspectiva lui Deedrick, dezvoltarea acestor capabilităţi trebuie însoţită de instruire şi de o înţelegere clară a modului în care sistemele automate pot fi utilizate în siguranţă. El susţine că militarii trebuie să fie pregătiţi să opereze cu echipamente care se schimbă rapid şi să înţeleagă cum pot fi protejate comunicaţiile, inclusiv prin tactici de utilizare a frecvenţelor şi prin reţele de comunicaţii adaptate condiţiilor din teren.
În acest context, războiul electronic nu este doar responsabilitatea unor specialişti, deoarece efectele sale se propagă asupra întregii unităţi, de la operatorul de dronă şi echipajul unui vehicul până la comandantul care trebuie să menţină coordonarea între elementele dispozitivului.
Camuflajul viitorului înseamnă disciplină, mobilitate şi adaptare
Dacă în trecut accentul era pus în principal pe mascarea vizuală, în prezent protecţia unei poziţii trebuie să ţină cont de mai multe tipuri de senzori şi de posibilitatea ca adversarul să coreleze informaţiile obţinute din surse diferite. Aceasta nu face inutil camuflajul tradiţional, ci îl transformă într-o componentă a unui sistem mai amplu de măsuri de protecţie, care include disciplina comunicaţiilor, reducerea emisiilor, dispersarea şi mobilitatea.
O unitate poate fi bine camuflată, dar vulnerabilă dacă transmite constant; poate limita comunicaţiile, dar să fie descoperită printr-o deplasare necontrolată; sau poate utiliza sisteme performante, dar să nu dispună de proceduri adecvate pentru situaţiile în care legăturile electronice sunt perturbate. De aceea, protecţia trebuie tratată ca o problemă de ansamblu, nu ca o caracteristică izolată a echipamentului individual.
Deedrick insistă asupra rolului instruirii, arătând că militarii vor învăţa să utilizeze noile tehnologii dacă primesc echipamentele potrivite şi pregătirea necesară pentru a înţelege efectele acestora. În opinia sa, provocarea armatelor este să transforme rapid lecţiile observate în Ucraina în tactici şi proceduri aplicabile, fără să presupună că metodele care au funcţionat într-un anumit moment vor rămâne eficiente pe termen nelimitat.
Această nevoie de adaptare se extinde şi asupra doctrinelor militare, deoarece evoluţia senzorilor, a dronelor şi a războiului electronic modifică modul în care sunt planificate operaţiile, sunt protejate forţele şi sunt menţinute comunicaţiile. O doctrină rigidă riscă să rămână în urma ameninţărilor, în timp ce o abordare flexibilă permite integrarea mai rapidă a lecţiilor operaţionale şi a tehnologiilor noi.
Omul rămâne decisiv într-un câmp de luptă tot mai transparent
În pofida dezvoltării sistemelor autonome şi a senzorilor capabili să identifice rapid ţinte, Deedrick consideră că experienţa şi capacitatea de adaptare a militarilor continuă să fie esenţiale. Cele mai utile soluţii nu apar întotdeauna în etapa de proiectare sau în birourile de comandă, ci pot proveni de la cei care utilizează echipamentele în condiţii reale şi înţeleg direct limitele acestora.
„Cele mai bune idei despre cum să adaptezi o tehnologie nu vin de la generali care stau în jurul unei hărţi, ci de la militarul aflat în teren, care trebuie să se confrunte cu aceste probleme în fiecare zi”, afirmă generalul american.
