Sari la continut
Government

Hainire

Miron Costin

Nu despre vizoane și vuittoane, nu despre țoalele purtate pe la nunțile, botezurile și tăierile politice de moț. Despre tăieri de capete scriu.

La anumite intervale de timp (cărora nu le-am găsit încă noima), în borcanul minții mele se învârte câte un termen, ca un Betta splendens (peștișorul ochios de apă dulce).

Astăzi – hain, unul dintre acele cuvinte călătoare, ce au făcut un drum lung până la noi, fără să-și schimbe radical tâlcul. A trecut din posesia arabilor (ḫā’in însemna “perfid”) în purtarea turcilor (hain însemna „trădător”). Până la noi, cuvântul l-au rostogolit beizadelele zălogite la Înalta Poartă. Însemna, foarte precis, „trădător”. Astăzi, hain e un om fără suflet. Însă, din cușca arhaismelor, se mai aude foarte rar.

Hainire – trădare. A se haini – a complota. Un episod de tăiere de capete a avut loc din porunca bătrânului domnitor analfabet Constantin Cantacuzino (tatăl savanților Dimitrie și Antioh). I-au căzut victime, între alții, doi frați hainiți: Velicico și Miron Costin (cronicarul). Au uneltit cu boierii filopoloni să-l schimbe pe Vodă și au fost pârâți. Era în decembrie 1691.

Unde vreau să ajung? La cum arăta un breaking news, publicat cu grăbire într-o gazetă din Frankfurt am Main, în vara lui 1692: “Din Moldova vine știrea că domnitorul însuși…”.

… Cu puțină vreme înainte de descăpățnare, Miron Costin apucase să scrie: „Fum și umbră sunt toate, visuri și părere,/ Ce nu petrece lumea și-n ce nu e cădere?/ Spuma mării și nor sub cer trecătoriu./ Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?”. 

(Nu există un portret, nici pictat, nici scris, al cronicarului contemporan cu Descartes. Ceea ce vedeți în imaginea de mai sus e fum și umbră, vis și părere).