Nu despre vizoane și vuittoane, nu despre țoalele purtate pe la nunțile, botezurile și tăierile politice de moț. Despre tăieri de capete scriu.
La anumite intervale de timp (cărora nu le-am găsit încă noima), în borcanul minții mele se învârte câte un termen, ca un Betta splendens (peștișorul ochios de apă dulce).
Astăzi – hain, unul dintre acele cuvinte călătoare, ce au făcut un drum lung până la noi, fără să-și schimbe radical tâlcul. A trecut din posesia arabilor (ḫā’in însemna “perfid”) în purtarea turcilor (hain însemna „trădător”). Până la noi, cuvântul l-au rostogolit beizadelele zălogite la Înalta Poartă. Însemna, foarte precis, „trădător”. Astăzi, hain e un om fără suflet. Însă, din cușca arhaismelor, se mai aude foarte rar.
Hainire – trădare. A se haini – a complota. Un episod de tăiere de capete a avut loc din porunca bătrânului domnitor analfabet Constantin Cantacuzino (tatăl savanților Dimitrie și Antioh). I-au căzut victime, între alții, doi frați hainiți: Velicico și Miron Costin (cronicarul). Au uneltit cu boierii filopoloni să-l schimbe pe Vodă și au fost pârâți. Era în decembrie 1691.
Unde vreau să ajung? La cum arăta un breaking news, publicat cu grăbire într-o gazetă din Frankfurt am Main, în vara lui 1692: “Din Moldova vine știrea că domnitorul însuși…”.
… Cu puțină vreme înainte de descăpățnare, Miron Costin apucase să scrie: „Fum și umbră sunt toate, visuri și părere,/ Ce nu petrece lumea și-n ce nu e cădere?/ Spuma mării și nor sub cer trecătoriu./ Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?”.
(Nu există un portret, nici pictat, nici scris, al cronicarului contemporan cu Descartes. Ceea ce vedeți în imaginea de mai sus e fum și umbră, vis și părere).