- România riscă să cheltuiască miliarde de euro pe armament fără să-și dezvolte propria industrie de apărare.
- Romarm exportă 80% din producție, în timp ce statul român continuă să cumpere echipamente militare din străinătate.
- Companiile românești avertizează că lipsa contractelor și a unei strategii naționale blochează investițiile în tehnologii militare.
România se pregăteşte să investească miliarde de euro în apărare, însă companiile româneşti avertizează că o mare parte din aceste fonduri ar putea să nu se transforme în capacităţi industriale şi tehnologice proprii. Lipsa unei strategii naţionale de industrializare, dialogul insuficient dintre autorităţi şi producători şi absenţa contractelor care să permită finanţarea investiţiilor au fost principalele probleme semnalate în cadrul panelului „Economia apărării”, organizat la cea de-a doua ediţie a VANTARC Defense Forum, desfăşurată pe 5 noiembrie, la Bucureşti.
Dezbaterea a reunit reprezentanţi ai industriei private şi de stat, ai sectorului bancar şi experţi în domeniul apărării. Dincolo de diferenţele de opinie privind rolul statului, participanţii au identificat o problemă comună: România cumpără echipamente militare, dar nu are o strategie suficient de clară prin care aceste achiziţii să contribuie la dezvoltarea unei industrii naţionale capabile să susţină Armata Română inclusiv în timpul unui conflict.
Una dintre cele mai tranşante intervenţii i-a aparţinut lui Marian Ivănescu, CEO al Interactive Software, care a atras atenţia asupra diferenţei dintre înzestrarea armatei şi dezvoltarea industriei de apărare.
„Noi vorbim de un plan de industrializare. Achiziţiile înseamnă să cumpăr un produs. Noi spunem: «Hei, suntem şi noi aici şi putem să producem»”, a declarat Ivănescu.
Acesta a explicat că industria românească are capacitatea de a dezvolta anumite tehnologii militare, dar nu beneficiază de un cadru predictibil în care să îşi poată planifica investiţiile. În opinia sa, autorităţile ar trebui să stabilească ce echipamente trebuie cumpărate din străinătate şi ce tehnologii sunt esenţiale pentru a fi produse şi întreţinute în România.
„Ce luăm din afară, ce producem în ţară, asupra căror tehnologii trebuie eu, stat, să am control, ca să am suveranitate militară pe timp de război”, a sintetizat reprezentantul Interactive Software.
Problema devine cu atât mai importantă în contextul lecţiilor războiului din Ucraina, unde capacitatea de a produce rapid muniţie, drone, componente şi sisteme militare poate influenţa direct desfăşurarea operaţiunilor. În lipsa unei industrii proprii, România ar putea depinde de furnizori externi exact în momentul în care aceştia ar avea propriile priorităţi militare.
SAFE: investiţie în tehnologie sau doar o nouă datorie?
Constantin Pintilie, fondatorul şi CEO-ul BlueSpace Technology, a avertizat că programul european SAFE nu garantează automat dezvoltarea industriei româneşti.
„Ar putea peste trei ani SAFE-ul să devină doar o datorie publică, sau poate că România va câştiga ceva, va câştiga o competenţă tehnologică. Nu ştim astăzi”, a afirmat acesta.
Pintilie a criticat lipsa consultării producătorilor români în pregătirea programelor de înzestrare şi a subliniat diferenţa dintre simpla asamblare a unor echipamente în România şi dobândirea capacităţii de a le proiecta, fabrica şi repara independent.
„Câte proiecte sunt produse în România? Niciunul. Toate sunt asamblate în România”, a susţinut acesta, avertizând că, fără un transfer real de tehnologie, România riscă să rămână doar cu infrastructura de producţie după încheierea contractelor.
Ca exemplu de dezvoltare tehnologică locală, Pintilie a prezentat proiectul privat VLAH, despre care a afirmat că a permis companiei să dobândească proprietate intelectuală românească şi capacitatea de a dezvolta un produs militar.
La rândul său, Răzvan Buzatu, Global Defense Strategist, a apreciat că România ar fi trebuit să negocieze o localizare mai consistentă a producţiei şi a propus crearea unui fond naţional de apărare, după modele existente în alte state europene. Un asemenea mecanism ar putea combina resurse publice, fonduri europene şi capital privat pentru a finanţa inclusiv cercetarea şi dezvoltarea de produse militare.
Romarm: 80% din producţie merge la export, în timp ce statul cumpără din străinătate
O altă problemă semnalată în dezbatere a fost relaţia dintre statul român şi propria industrie de apărare.
Răzvan Pîrcălăbescu, directorul general al Romarm, a declarat că aproximativ 80% din producţia companiei este destinată exportului, situaţie pe care o consideră paradoxală în condiţiile în care România are nevoie de investiţii majore în înzestrare.
„Romarm exportă 80% din producţia lui. Nu ne mândrim cu asta, fiindcă este un mare păcat că statul român nu cumpără de la compania lui”, a afirmat Pîrcălăbescu.
Acesta a susţinut că industria de stat trebuie restructurată şi a propus o colaborare mai strânsă cu producătorii privaţi, inclusiv prin punerea la dispoziţie a platformelor industriale existente.
Directorul Romarm a oferit şi exemplul unui proiect de modernizare a tancului TR-85, pentru care, potrivit declaraţiilor sale, au fost investiţi aproximativ 20 de milioane de euro, fără ca ulterior să existe o comandă.
Din perspectiva sectorului bancar, Oana Macoveiciuc, reprezentanta BCR, a confirmat că lipsa contractelor reprezintă unul dintre principalele obstacole în finanţarea industriei de apărare.
„Finanţăm sectorul de apărare, dar cel mai mare impediment în a finanţa acest sector este fix lipsa contractelor”, a explicat aceasta.
Fără comenzi şi venituri predictibile, companiile nu pot justifica investiţii în capacităţi de producţie, iar băncile nu pot finanţa echipamente sau stocuri fără o perspectivă clară de recuperare a banilor.
În acelaşi timp, Iustin Armaşu, partener la Schoenherr şi Asociaţii, a atras atenţia că legislaţia actuală oferă deja statului posibilităţi de a sprijini dezvoltarea industriei locale, dacă există voinţă politică. Potrivit acestuia, acordarea unor contracte producătorilor români le-ar permite să acumuleze experienţă, să îşi perfecţioneze produsele şi să participe ulterior la competiţii internaţionale.
România are nevoie de un dialog instituţional între Armată, Guvern şi producători, dar şi de o strategie care să transforme investiţiile militare în capacităţi industriale reale, au concluzionat speakerii.
Marian Ivănescu a avertizat că industria de apărare nu poate fi construită exclusiv prin cumpărarea unor produse finite din străinătate, fără ca România să dobândească tehnologia şi competenţele necesare pentru întreţinerea şi producerea acestora.
„Trebuie să ştim să le producem”, a subliniat acesta, referindu-se la echipamentele de care armata ar avea nevoie într-un conflict prelungit.
