Momente și evenimente comentate de mine. Joi, 13 mai 1993, purtătorul de cuvînt al Președinției, a dat citire unui Comunicat prin care se anunță „ridicarea acreditărilor la Cotroceni a ziariștilor de la Evenimentul zilei”. De a doua zi, 14 mai 1993, Evenimentul zilei a apărut cu precizarea „Publicație supusă sancțiunilor prezidențiale”. Interdicția împotriva jurnaliștilor noștri a durat pînă în 12 octombrie 1994. Timp de un an și șase luni, ziariștilor noștri li s-a interzis accesul la Cotroceni. Era, evident, un abuz. Despre asta am scris în ediția din 11 martie 1994 a ziarului, comentariul Moșia lui Ion Iliescu:
Am citit cu atenție și – de ce să n-o recunosc? – nu fără o anume încîntare amintirile din copilărie depănate de Ion Iliescu unei redactorițe de la Radio București și reluate fragmentar de cotidianul Tineretul liber. Președintele actual al țării se poate mîndri cu un început de biografie tipic mic-burgheză. A cîntat în cor. A încercat să fredoneze la mandolină, chiar dacă n-a făcut prea mare lucru cu respectivul instrument, a fost pus să învețe franceza și germana. Excepție făcînd, puțin mai tîrziu, contribuția hotărîtoare la Marșul Tinerilor Brigadieri din Albania nimic nu anunța strălucita carieră a celui pe care Teodor Brateș îl prezenta, la Televiziune, în după-amiaza de pomină a lui 22 decembrie, „el însuși revoluționar“.
Din lectura confesiunilor prezidențiale n-am putut afla nici în ruptul capului, cu toată stăruința mea iscoditoare, ca Ion Iliescu să fi moștenit de la părinții săi Palatul Cotroceni. Știind că președintele n-a făcut afaceri după 1989 și că, mai mult, și-a exprimat dorința de a muri sărac, am tras concluzia că Palatul Cotroceni, în care domnia-sa trăiește și muncește actualmente, nu-i aparține. Acest palat, cu toate ale sale, de la firul de iarbă care răsare sfios în umbra personalității prezidențiale, pînă la sîrmele prin care vine curentul electric, nimic nu e proprietatea lui Ion Iliescu, ci a statului român. Domnia-sa locuiește aici în ipostaza, evident trecătoare, de președinte ales al țării. Și cum președintele e un funcționar public, cel mai înalt în statul român, desigur, dar, totuși, funcționar, aș putea spune că Ion Iliescu n-are asupra Palatului Cotroceni, pe durata mandatului de 4 ani, mai multe drepturi decît are – să spunem – un contabil asupra încăperii sale pline de hîrțoage. Acestea fiind spuse, pun fireasca întrebare: ce-ar face domnul președinte dacă i-aș arăta că un contabil oarecare interzice ziariștilor accesul în încăperea în care muncește? Ar tresări mirat și ar spune că respectivul nu e în toate mințile. Asta-i bună, ar replica președintele. E moșia lui?! Numai că exact același lucru l-ar putea afirma Ion Iliescu și despre el însuși. De mai mult timp, jurnaliștilor de la Evenimentul zilei li se interzice accesul la Palatul Cotroceni. Dacă vor să treacă dincolo de poarta păzită de un soldat, acesta se uită urît la ei. Nu-i voie! Președintele nu vrea să vadă picior de jurnalist de la Evenimentul zilei prin ograda Palatului Cotroceni. Și dacă jurnaliștii insistă, soldatul e gata chiar să le vîre baioneta în burtă. Palatul Cotroceni, așa cum spuneam, nu e proprietatea particulară a lui Ion Iliescu. E biroul în care funcționarul public Ion Iliescu își desfășoară activitatea. Drept care avem dreptul să ne întrebăm și noi, cu legitimă uimire: de ce să n-avem acces la Palatul Cotroceni? Ce, Palatul e moșia lui Ion Iliescu?
Ca președinte al țării, Ion Iliescu cheltuiește o sumă însemnată de bani: salariul domniei-sale, întreținerea Palatului Cotroceni, plata celor care-i fac cafele, costul mașinilor, al avioanelor care îl poartă dintr-un loc în altul și al pazei care îl apără de privirile noastre muritoare. Acești bani nu sînt dați de Ion Iliescu din buzunarul propriu. Ei provin din bugetul țării. Adică din impozitele grele pe care le dau toți cetățenii. Grație acestor bani, obținuți cu trudă de fiecare din noi, domnul președinte al țării se bucură de excelente condiții de muncă și viață. Printre cetățenii care plătesc impozite se numără și sutele de mii de cititori ai Evenimentului zilei. Așadar, statul confortabil al președintelui în Palatul Cotroceni e plătit din greu și de cititorii ziarului nostru. Acești cititori au dreptul, firește, să afle ce se mai întîmplă pe la Palatul Cotroceni. Nu de alta, dar măcar să știe pe ce se duc o parte din banii pe care îi plătesc drept impozite. Domnul președinte a interzis gazetarilor de la Evenimentul zilei să pătrundă la Cotroceni. Prin aceasta, el a interzis sutelor de mii de cititori ai ziarului și, deci, unor sute de mii de plătitori de impozite, dreptul de a ști ce face domnia-sa pentru banii pe care îi cheltuiește de la buget. Ce-ar fi, în aceste condiții, dacă cititorii noștri ar refuza să mai plătească impozite? Ion Iliescu ar răspunde că așa ceva ar fi o prostie. Datoria lor de cetățeni e să întrețină bugetul, buget care-l întreține, la rîndu-i, pe Ion Iliescu. Dîndu-i dreptate președintelui, credem că ne putem întreba și noi, la rîndul nostru: dar gestul domniei-sale de a interzice accesul la Cotroceni al jurnaliștilor care reprezintă sute de mii de plătitori de impozite cum se numește?
NOTĂ: Acest editorial a fost preluat integral de pe cristoiublog.ro