- Ion Cristoiu: Mai demult profet al Pericolului întruchipat de bolşevismul moscovit, Pamfil Şeicaru încearcă şi reuşeşte să demonstreze că: Uniunea Sovietică nu-i altceva decît Rusia ţaristă botezată altfel. Iar Rusia postcomunistă – vom adăuga noi – nu-i altceva decît Uniunea Sovietică botezată ţară democratică.
- Ion Cristoiu: Devenită superputere sub numele de Uniunea Sovietică, Rusia a refuzat democraţia de tip vestic, aducînd pe lume regimul comunist, de sorginte asiatică. Rusia de după căderea URSS n-a fost niciodată o democraţie adevărată.
- Ion Cristoiu: Rusia ţaristă a fost un stat eminamente cuceritor şi militarist. Uniunea Sovietică, după o perioadă de cuminţenie, explicabilă prin slăbiciunile începutului, dă curs nevoii ruseşti de expansiune după cel de-al Doilea Război mondial.
Actualitatea lui … rămîne un clişeu dătător de dureri de măsele nu numai al redactării, dar şi al cercetării premergătoare unei publicări.
Cum textele de referinţă ale Istoriei intelectuale a lumii au profunzimi de Groapa Marianelor, sute de ani după ce-au văzut lumina papirusului sau a tiparului, pot fi găsite în ele note ţinînd de prezent.
În cazul textului Relaţiile româno-ruse, scris de Pamfil Şeicaru în 1972, şi publicat în 2002- 2003 într-o publicaţie de la Munchen (în trei părţi:„Un tratat cu Rusia?”, „Amintiri pentru prezent şi viitor”, „Relaţiile româno-ruse”), invocarea actualităţii nu ţine numai de profunzimile textului.
Ţine şi de o potriveală neobişnuită de împrejurări.
Neîndoielnic, Pamfil Şeicaru a scris despre Relaţiile româno-ruse într-un timp cînd Occidentul se iluziona în privinţa blîndeţii internaţionale a URSS. Mai demult profet al Pericolului întruchipat de bolşevismul moscovit, Pamfil Şeicaru încearcă şi reuşeşte să demonstreze că:
1) Uniunea Sovietică nu-i altceva decît Rusia ţaristă botezată altfel. Iar Rusia postcomunistă – vom adăuga noi – nu-i altceva decît Uniunea Sovietică botezată ţară democratică.
2) Rusia ţaristă s-a definit prin incapacitatea de a accede la orînduirile europene. Devenită superputere sub numele de Uniunea Sovietică, Rusia a refuzat democraţia de tip vestic, aducînd pe lume regimul comunist, de sorginte asiatică. Rusia de după căderea URSS n-a fost niciodată o democraţie adevărată. Opoziţie, presă independentă, stat de drept nu sînt altceva decît o democraţie de faţadă, menită a înlesni pătrunderea capitalului rusesc în Est.
3) Rusia ţaristă a fost un stat eminamente cuceritor şi militarist. Uniunea Sovietică, după o perioadă de cuminţenie, explicabilă prin slăbiciunile începutului, dă curs nevoii ruseşti de expansiune după cel de-al Doilea Război mondial.
Scrie Pamfil Şeicaru în chip categoric:
„Pentru a sublinia trăsătura dominantă a politicei de Stat a Rusiei, indiferent de regim, este bine să amintesc figura senatorului Nicolae Novossiltzoff, care repetă fără încetare în timpul domniilor lui Alexandru I şi Nicolae I că ordinea, pacea şi fericirea vor putea să domnească în Europa numai când ucazurile pornite de la Sankt Petersburg vor fi executate la Stockholm, Constantinopol, Viena, Berlin şi Paris. Senatorul Nicolae Novossiltzoff a murit când era preşedintele Consiliului Imperial rusesc. S-a prăbuşit ţarismul în Martie 1917, iar in Octombrie acelaşi an, Lenin a preluat puterea instaurând dictatura proletariatului şi dând Statului forma sovietică.
Dar natura războinică a concepţiei de Stat rusesc, sau mai exact moscovit, nu s-a schimbat. În 1920, război contra Poloniei, război pierdut ca să-şi ia revanşa în 1939, după pactul Ribbentrop-Molotov, căruia i-a urmat atacul contra Finlandei şi cucerirea Republicilor baltice. Ca în 1942-45, cu ajutorul lui Roosevelt şi al lui Churchill, să cucerească jumătate din Europa şi puţin a lipsit ca întreaga Europă să fie – aşa cum cerea Nicolae Novossiltzoff -, condusă cu ukazuri date de Stalin din Kremlin.”
Pentru a demonstra tezele sale, Pamfil Şeicaru convoacă o bibliografie semnificativă:
De la clasicii literaturii ruse pînă la cercetătorii contemporani ai Imperiului de la Răsărit.
Eseul său e o luare în răspăr a tuturor celor care, în trecut (Nicolae Titulescu) sau în prezentul său (liderii Occidentali) au crezut şi cred că Uniunea Sovietică e altceva decît Rusia în travesti roşu.
Am scris acest text după Anexarea Crimeii din primăvara lui 2014.
Explicabile din acest punct de vedere aceste referiri din textul de acum opt ani:
Sîntem în primăvara lui 2014.
Anexarea Crimeii cît ai clipi din ochi, fapt de neimaginat în timp de pace, a descumpănit pe liderii occidentali, iluzionaţi de două decenii că Rusia post-comunistă e altceva decît Uniunea Sovietică. Rusia lui Vladimir Putin e însă Rusia lui Ivan cel Groaznic, Rusia lui Petru I, Rusia Ecaterinei şi Rusia lui Nicolae al II-lea.
Într-un cuvînt, Rusia de ieri, de azi şi de mîine.
Rusia eternă.
Reiau textul din 2014 acum, în 2022, cînd Rusia lui Vladimir Putin a făcut un salt în pornirea sa de stat militarist cuceritor:
A invadat pur şi simplu o ţară independentă, membră a ONU:
Ucraina.
În 1972, pentru a avertiza că Uniunea Sovietică e la fel de primejdioasă pentru Europa ca şi Rusia ţaristă, Pamfil Şeicaru trecea în revistă notele comune ale regimului bolşevic şi regimului ţarist.
Uniunea Sovietică a devenit Federaţia Rusă.
O revenire a Uniunii Sovietice la ceea ce era de fapt:
Rusia ţaristă fără văl ideologic.
Rusia eternă.
Textul lui Pamfil Şeicaru se referă la Rusia eternă.
Citit azi, el reclamă un efort invers celui din 1972:
De a descoperi în Rusia lui Putin notele comune cu Uniunea Sovietică a lui Stalin şi a lui Brejnev.
În aceasta constă uluitoarea actualitate a textului Relaţiile Româno-ruse.
Mai ales pentru noi, românii de azi, la fel de ignoranţi într-ale Rusiei ca românii denunţaţi astfel de Pamfil Şeicaru în eseul său.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro