Ion Cristoiu: Acuzaţia de „fascist” în răfuielile din Cultură

• Ion Cristoiu: Imediat după 23 august 1944, scriitorii şi publiciştii încep răfuiala între ei. Interzicerea adversarului, scoaterea din literatură şi din presă devin slogane de luptă. Pentru acestea se lansează acuzaţia reciprocă de fascist. Din presă s-ar înţelege că întreaga cultură română a fost atinsă de fascism.
• Ion Cristoiu: Pamfletul Ce-au făcut scriitorii români în timpul războiului semnat de Gheorghe Dinu în România Liberă din 10 septembrie 1944, aduce această gravă acuzaţie nefondată: „Am mai scris şi va trebui să subliniem mereu că fascismul n-a întîmplinat rezistenţă serioasă în mijlocul unor scriitori din România“.
• Ion Cristoiu: Urmează o listă de scriitori care, în concepţia autorului, au sprijinit ideologia fascistă: Liviu Rebreanu, Ion Marin Sadoveanu, Gala Galaction, Ion Vinea, I. Al. Brătescu-Voineşti, Victor Ion Popa, Dumitru Almaş, Perpessicius.

Răfuiala. Imediat după 23 august 1944, scriitorii şi publiciştii încep răfuiala între ei. Interzicerea adversarului, scoaterea din literatură şi din presă devin slogane de luptă. Pentru acestea se lansează acuzaţia reciprocă de fascist.

Din presă s-ar înţelege că întreaga cultură română a fost atinsă de fascism.

Pamfletul Ce-au făcut scriitorii români în timpul războiului semnat de Gheorghe Dinu în România Liberă din 10 septembrie 1944, aduce această gravă acuzaţie nefondată:

„Am mai scris şi va trebui să subliniem mereu că fascismul n-a întîmplinat rezistenţă serioasă în mijlocul unor scriitori din România“.

Urmează o listă de scriitori care, în concepţia autorului, au sprijinit ideologia fascistă: Liviu Rebreanu, Ion Marin Sadoveanu, Gala Galaction, Ion Vinea, I. Al. Brătescu-Voineşti, Victor Ion Popa, Dumitru Almaş, Perpessicius.

Multor literaţi li se stabileşte o vinovăţie extrem de gravă politic:

„Prin confuzia ce o creau, prin pasivitatea lor, prin aderenţa lor la campania împotriva culturii libere, literaţii, artiştii, savanţii şi intelectualii pronazişti au făcut şi mai fac parte din criminalii de război“ (Gheorghe Dinu, „Lupta pentru cultură“, România Liberă, 11 septembrie 1944).

După unii, această vinovăţie stă alături de cele stabilite de Tribunalul Poporului şi trebuie deci sancţionată ca atare:

„La noi însă, deşi funcţionează un Tribunal al Poporului pentru crimele concrete, problemele culturale sunt lăsate puţin în urmă“ (Dan Petraşincu, „Purificare şi reorganizare în cultură“, Victoria, 6 aprilie 1945).

Pe lîngă scriitori sunt încriminaţi editorii:

„Editurile au fost conduse în genere de simpatizanţi legionari, de filonazişti, de susţinători şi beneficiari direcţi sau indirecţi ai regimului de crimă antonescian“ („Editorii români ai războiul“, Scînteia, 12 octombrie 1944).

Sunt puse sub acuzaţie: Naţionala Mecu, Socec, Cugetarea, Cartea Românească. Articolul cere arestarea imediată a unor conducători de editură. Una dintre tezele folosite pentru a cere interzicerea, cenzurarea, scoaterea din literatură:

Talentul nu poate fi o scuză pentru cei vinovaţi:

„Foarte deseori am auzit în ultimul timp următoarea replică atunci cînd era pusă în discuţie vina unui om: «Bine, dar X are un talent extraordinar! Sau Y. este, prin activitatea sa, de neînlocuit». Ni se pare că în acest raţionament se strecoară o eroare primejdioasă, căci ceea ce invocă drept scuză este o circumstanţă agravantă, de natură a promova cea mai mare asprime a pedepsei (…) În acest moment crucial pentru istoria lumii umanitatea nu se va lăsa înşelată de prejudecata talentului, de scuza ingeniozităţii sau de punctul de vedere al însuşirilor rare.“ (Oscar Lemnaru, „Este talentul o scuză?“, Dreptatea, 6 septembrie 1944).

*

Pe scurt. Aşchii geniale din Arghezi publicistul:

„Iată ce se cheamă o traducere românească, Ne-ar mustra cugetul să recomandăm cititorilor o astfel de limbă.” (Tudor Arghezi, Biblioteca „Lumea” în Facla, 5 martie 1911)

„Se mai poate cita numele altui arhiereu, care, în afară de alte multe aliaje, aliază în sine cea din urmă ignoranţă cu cea mai lungă îngustime de minte.” (Tudor Arghezi, „Universul” polemizează, Facla, 12 martie 1918)

„Maimuţoiul-general al teatrelor din România, din «Facla» de săptămîna trecută, e descris ca un slugoi de rînd al celor mari, împlinind la teatru slujba de valet cu titluri universitarem pus acolo într-adins ca să scoată persoanelor oficiale galoşii; ca un om fără nici o demnitate şi inteligenţă, şi care împinge servilismul pînă la a nu îndrăzni să fie stăpîn pe propria judecată.” (Tudor Arghezi, „Revista democraţiei române”, în Facla, 12 martie 1911)

„Un bărbat mai mult scund, sănătos şi trupeş, vine printre stîlpi către noi. Semn îmbucurător, rotonda Ateneului e goală. La expoziţia Vermont-Rodica Maniu, din sala vecină, îţi mai încurcai auzul în fraze, te mai împiedecai de ceva doamne şi cunoscători, şi era şi un domn ministru acolo, de pălăria căruia mi-am permis să vorbesc cu pălăria pe cap acum cincisprezece zile.” (Tudor Arghezi, Expoziţia domnului Sanielevici, în Facla, 23 aprilie 1911).

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro