Ion Cristoiu: „Administrarea Basarabiei şi a Bucovinei a fost mai dificilă decât cucerirea lor”

ion-cristoiu-editorial Foto: Ion Cristoiu
  • Ion Cristoiu: Pentru mine, trecător pe lotul numit România, important nu e cine conduce Lumea, important, crucial e cine conduce Sectorul I al Capitalei, în care locuiesc. Nu de alta, dar iluminatul de pe strada mea depinde de cine conduce Sectorul 1 şi nu Globul Pămîntesc.
  • Ion Cristoiu: Mulţi basarabeni cu proprietăţi fugiseră în România. Nu se întorseseră. Unii n-aveau chef s-o facă.
  • Ion Cristoiu: Stenogramele îl confirmă pe Gheorghe Buzatu, care a susţinut peste tot că declaraţia privind Soluţia finală de tip românesc, atribuită de propaganda bolşevică lui Ion Antonescu, a fost făcută de Mihai Antonescu şi nu de General.

1. M-a lovit o lehamite cumplită de Bibliotecă. Las lucrul baltă (chiar baltă, pentru că, la întoarcere, nu mai ştiu de unde să-l apuc) şi o pornesc prin librării. La cea de pe Victoriei am fost de curînd. Am fost şi la cea din Piaţa Romană. Mi-a rămas cea de pe Bulevardul Dacia.

Vine primăvara!

Sau, mă rog, a venit deja în conştiinţa celor care administrează Librăria.

Uşa e ţinută larg deschisă prin amabilitatea unui bolovan.

Unde or fi găsit bolovanul ăsta de rîu în plin Centrul urbei lui Bucur?!

Mă opresc la partea din perete închinată Istoriei. Nimic deosebit, pe rafturi, faţă de alte librării. Remarc din nou cărţi ale căror autori s-au lansat, după miezul nopţii, la OTV. Sînt cărţi despre Cercurile Oculte care conduc lumea de azi. Aceste Cercuri Oculte sînt denunţate cu spumele furiei de rigoare.

Gîndesc:

— Ei şi ce dacă Lumea e condusă de Cercuri Oculte?!

Pentru mine, trecător pe lotul numit România, important nu e cine conduce Lumea, important, crucial e cine conduce Sectorul I al Capitalei, în care locuiesc.

Nu de alta, dar iluminatul de pe strada mea depinde de cine conduce Sectorul 1 şi nu Globul Pămîntesc.

Nici acum nu găsesc lucrările despre cooperativizarea agriculturii, mai ales cele care reproduc legi şi decizii din vremea respectivă.

Îmi amintesc că am nevoie de un GogolSuflete moarte.

Exemplarul de acasă dă peste margini de sublinieri cu pixul de diferite culori.

Ca să recitesc Suflete moarte (tot cu creionul în mînă!), am nevoie de un exemplar nou-nouţ.

Între aşa, într-o doară, pe un tînăr librar, ale cărui priviri îmi sugerează un intelectual:

— Aveţi Gogol?

— Sigur! îmi răspunde el şi mă îndreaptă, contrar aşteptărilor, spre un raft din mijloc.

Aici, sub înfăţişarea unei cărţi de un alb neprihănit Suflete moarte. Ediţia citită şi răscitită de mine numără printre tălmăcitori pe Tudor Arghezi.

Se întîmpla în 1952.

Centenarul Gogol, sărbătorit de regimul de democraţie populară, potrivit unei liste stabilite de Consiliul Mondial al Păcii (varianta sovietică a unui ONG proamerican de azi), avea nevoie de varianta românească a Sufletelor moarte.

Tudor Arghezi, epurat din lumea scriitorilor după pamfletul lui Sorin Toma din ianuarie 1948, se afla în curs de reabilitare.

I-au dat să stilizeze Suflete moarte, comandă benefică nu doar pentru literatura română, dar şi pentru Arghezi însuşi.

2. Din primele şedinţe ale Consiliului de miniştri de după Trecerea Prutului aflu că administrarea Basarabiei şi Bucovinei devine o dificultate mai mare decît cucerirea. Regimului i se ridică în faţă o mie şi una de chestiuni care trebuie rezolvate urgent. Prima se referă la circulaţia de pînă atunci a rublelor. Moneda sovietică trebuie înlocuită cu leul românesc. Cum faci însă schimbul? Nemţii dau pe o rublă echivalentul a şase lei. Mihai Antonescu propune Consiliului de miniştri în numele Generalului, plecat pe Front, un leu pentru o rublă. Nu e uşor. Mulţi basarabeni dăduseră şase lei pe o rublă. Acum urma să fie păgubiţi. Vine apoi problema proprietăţii. Într-un an Basarabia fusese răsturnată cu fundul în sus. Mulţi basarabeni cu proprietăţi fugiseră în România. Nu se întorseseră. Unii n-aveau chef s-o facă. Stenogramele îl confirmă pe Gheorghe Buzatu, care a susţinut peste tot că declaraţia privind Soluţia finală de tip românesc, atribuită de propaganda bolşevică lui Ion Antonescu, a fost făcută de Mihai Antonescu şi nu de General.

3. În cărţoiul, „Cronica ţarilor ruşi”, de David Warner, dau peste titlurile lui Petru I, începînd cu 1721:

Petru I, cu ajutorul lui Dumnezeu Împărat şi Autocrat al Întregii Rusii, Moscovei, Kievului, Vladimirului şi Novgorodului; Ţarul Kazanului, Ţarul Astrahanului, Ţarul Siberiei, Suveranul Pskovului şi Mare Prinţ de Smolensk; Prinţ al Estoniei, Livoniei, Kareliei, Tverului, Ugrei, Permului, Vlatkăi, Bulgariei şi al altor principate; Suveran şi Mare Duce de Nijny Novgorod, Cernigov, Riazan, Rostov, Yaroslavl, Beluzero, Udoria, Obdoria, Kondia, şi Stăpîn al Ţinturilor de Nord; Suveran al Iveriei şi al Ţarilor kartalinian şi georgian; şi Suveran ereditar şi Suzeran al Kabardiniei şi al Prinţilor circassieni şi ai munţilor”.

Numai un rus se putea desfăta cu asemenea titluri!

Cum numai un rus putea fi un amestec de asiatism cu occidentalism, de primitivism cu rafinament, de mujic cu aristocrat.

Aceeaşi Cronică ne redă însemnările străinilor despre mesele lui Petru cel Mare.

Ducele de Saint-Simon notează cu prilejul vizitei Ţarului în Franţa, în 1717:

Ceea ce mînca şi bea la cele două mese zilnice este de neconceput, fără a pune la socoteală berea, limonada şi alte băuturi pe care le înghiţea între aceste mese principale, împreună cu suita sa, care îi urma exemplul; o sticlă sau două de bere, tot atîtea de vin şi uneori lichioruri după masă; la sfîrşitul mesei, băuturi tari, cum ar fi brandy, din care cîteodată bea pînă la un sfert de litru. Cam aceasta era cantitatea obişnuită la fiecare masă”.

Preotul Canon de la Naye l-a observat, tot la masă, în timpul călătoriei la Spa, în 1717:

Următoarea relatare a fost scrisă de preotul Canon de la Naye, care a luat masa cu ţarul în timpul vizitei acestuia la Spa în 1717. Ţarul prezida masa cu scufie de noapte pe cap şi fără cravată. Al doilea fel consta din doi muşchi de viţel şi patru pui. Observînd că unul din pui era mai mare decît celălalt, Majestatea sa l-a apucat cu mîna, şi l-a trecut pe sub nas şi, după ce a adeverit faptul că era bun, mi-a făcut onoarea să mi-l arunce în farfurie”.

Şi se mai întreabă unii de unde şi pînă unde şi-a tras Gogol inspiraţia de geniu satiric!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro