Ion Cristoiu: Al cui Cot îl simt jurnaliştii cînd vor să scrie despre Războiul din Ucraina?

cristoiu-editorial
  • Ion Cristoiu: Cînd dai să scrii ceva despre Război simţi imediat un cot. Nu al Armatei, ci al Serviciilor. Şi atunci devii deosebit de atent ca nu cumva să deranjezi, cu cotul tău de om liber, care poate da din mîini cît vrea, Serviciile. Şi scrii aşa cum îţi cere cei al căror cot îl simţi lîngă tine. Cine i-a chemat pe patroni ca să le spună despre Cot?
  • Ion Cristoiu: M-am grăbit să găsesc în Rampa, revista spectacolului din vremea Războiului Sfînt, amănunte despre acest spectacol, dovadă zdrobitoare că Maria Tănase a cîntat- vorba lui Mihai Beniuc-şi pentru fascişti, nu numai pentru comunişti. N-am găsit nimic, cum n-am găsit nici în marile cotidiane ale Răboiului Sfînt.
  • Ion Cristoiu: Rampa e o publicaţie dedicată spectacolului, pentru asta intitulată complet Rampa teatrală şi cinematografică. Director e George Gregorian. George Gregorian era autorul mai multor cărţi de poezii. Pe Okazii ro dau de multe oferte din poeziile sale. În Rampa din 28 iunie 1942 el publică pe prima pagină poezia Închinare Mareşalului Desrobitor.

1. Decembrie 1940. Ştefan, ziaristul din Delirul lui Marin Preda, a fost angajat la Ziua, marea lovitură a vieţii sale. Pentru numărul de Crăciun 1941 el lucrează împreună cu Niki, secretarul general de redacţie. Cum a luat gratificaţia, proaspătul ziarist îi face cinste lui Niki la o cîrciumă numită Tunelul norvegian, de pe Bulevardul Elisabeta. Are loc o discuţie despre libertatea presei:

„— Ştefane, zise Niki, în statul român au fost patru puteri: legiuitorul, adică parlamentul, executivul, adică guvernul, justiţia şi a patra, ghici!

— Presa, zise Ştefan.

— Ei, nu mai e, zise Niki coborând glasul fiindcă tocmai atunci orchestra se oprise şi membrii ei puneau instrumentele pe scaune, trebuie să-ţi temperez puţin entuziasmul tău de novice. Nu mai suntem ce-am fost! În septembrie, după ce a luat puterea, generalul ne-a chemat la el şi ne-a spus: s-a terminat cu dezmăţul presei (aşa a numit el libertatea noastră!). Trebuie să serviţi interesele poporului român şi nu ale jidanilor! Trebuie să simţiţi cotul! Cotul cu cine? Nu ne-a spus, dar era clar, cu el, cu armata! Presa îşi pierde dreptul de a mai fi în mod direct în serviciul opiniei publice! Dar să nu ne pierdem speranţa! Într-o zi s-ar putea să ne recăpătăm libertatea pierdută! Într-un viitor îndepărtat pe care nu-l întrevăd cu claritate. Când? După terminarea războiului? Se vor întoarce frumoasele zile din Aranjuez ale presei libere? Tu eşti tânăr, s-ar putea să le apuci, eu s-ar putea să mor în acest război al cărui sfârşit e nebulos… Să bem pentru această speranţă, în sănătatea ta!”

Presa de azi simte un Cot alături în ceea ce scrie şi comentează despre Războiul din Ucraina.

Cînd dai să scrii ceva despre Război simţi imediat un cot. Nu al Armatei, ci al Serviciilor. Şi atunci devii deosebit de atent ca nu cumva să deranjezi, cu cotul tău de om liber, care poate da din mîini cît vrea, Serviciile. Şi scrii aşa cum îţi cere cei al căror cot îl simţi lîngă tine. Cine i-a chemat pe patroni ca să le spună despre Cot?

2. O fotografie des invocată pe Internet are drept explicaţie următorul text:

„Maria Tănase cântînd la spectacolul dat pentru sărbătorirea Cuceririi Crimeeii şi strîngerea de fonduri dedicate răniţilor de pe front.iul. 1942”

Fotografia, revendicată de Foto Agerpres, o surprinde pe marea artistă în ţinută civilă ( nu în costum popular) cîntînd pe o scenă în aer liber, improvizată avînd în spate orchestra, în ţinută civilă, costum şi cravată.

M-am grăbit să găsesc în Rampa, revista spectacolului din vremea Războiului Sfînt, amănunte despre acest spectacol, dovadă zdrobitoare că Maria Tănase a cîntat- vorba lui Mihai Beniuc-şi pentru fascişti, nu numai pentru comunişti.

N-am găsit nimic, cum n-am găsit nici în marile cotidiane ale Răboiului Sfînt.

De altfel, Maria Tănase nu e una dintre favoritele revistei. Se ştie că, înainte de 1945, revistele în genul Rampei erau simple tribune de publicitate pentru autori, actori şi mai ales pentru teatre. Nu de puţine ori contracost şi pe sub mîn

Rampa e o publicaţie dedicată spectacolului, pentru asta intitulată complet Rampa teatrală şi cinematografică. Director e George Gregorian. George Gregorian era autorul mai multor cărţi de poezii. CV-ul îl prezintă ca avînd numele real de George Ionescu Bruciu, născut în 1866, mort în 1962. Pe Okazii ro dau de multe oferte din poeziile sale. În Rampa din 28 iunie 1942 el publică pe prima pagină poezia Închinare Mareşalului Desrobitor. Citez doar debutul, deoarece poemul e lung, ca orice poem de închinare:

„El s’a născut din bacii de granit,

Străjeri ai înălţimilor Carpate.

— Odraslă de străvechi voievodate —

 In ceasul ce-L aduse, clocotit

Un bucium de pe-o culme L-a vestit,

Şi-a fost pe-atunci o tresărire ‘n toate.

In frunza lor L-au înfăşat gorunii,

 L-au legănat cavalul şi dumbrava

 Şi a crescut de-o seamă cu străbunii

In frunte cu pecetea din Suceava ! ”

Parcă poemele dedicate lui Ceauşescu erau mai bune!

Pe prima pagină, dreapta sus, o reclamă din seria celor care ţin revista în viaţă:

„De peste 100 de ani în serviciul viniculturei. Nectar Mott peste tot.”

Sub acelaşi semn, pagina a treia tipăreşte în spaţiul dreapta sus, cu litere cît mai săritoare în ochi versuri de cîntare a produselor Mott. Ceva în genul textului publicat în 5 iulie 1942:

„Enescu-i prinţul partiturii,

Storin e şambelanul gurii,

Iar în domeniul săraturii

Sunt suverane peste tot

Pelinul şi Nectarul Moft.

BACHUS ”

Revista e plină de informaţii despre arta şi cultura din Germania. Lucru normal. Germania era partenerul nostru strategic. După venirea ruşilor, e plină de informaţii despre arta şi cultura din URSS.

Lucru normal. Uniunea Sovietică e noul nostru partener strategic!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro