Ion Cristoiu: „Apus de soare” – o succesiune de scene în care Ştefan cel Mare recită din viitoarele cărţi de Istorie

• Ion Cristoiu: M-am apucat de citit pe tabletă de Apus de soare, piesa lui Delavrancea. Am descărcat-o pe tabletă înainte de a pleca la aeroport. Mi-am pregătit stilusul pentru note. Groaznică piesă! Pentru actori, dar şi pentru cititori.
• Ion Cristoiu: Pentru actori, deoarece piesa e o succesiune de scene în care Ştefan cel Mare recită solemn bombastic din viitoarele cărţi de Istorie despre Ştefan cel Mare, toate însufleţite de mîndrie patriotică.
• Ion Cristoiu: Pentru cititori, lectura e şi ea cumplită. Cînd nu ţine discursuri Ştefan cel Mare se vrea om. Om pur şi simplu. Prestaţia sa ca om se reduce la glumiţe duioase cu Oana, căreia îi zice Băbătia, deşi respectiva are 14 ani.

În avionul de Nisa, după ce-am terminat Vitea Maleev la şcoală şi acasă m-am apucat de citit pe tabletă de Apus de soare, piesa lui Delavrancea.

Am descărcat-o pe tabletă înainte de a pleca la aeroport. Mi-am pregătit stilusul pentru note.

Groaznică piesă!

Pentru actori, dar şi pentru cititori.

Pentru actori, deoarece piesa e o succesiune de scene în care Ştefan cel Mare recită solemn bombastic din viitoarele cărţi de Istorie despre Ştefan cel Mare, toate însufleţite de mîndrie patriotică. Doi mari actori – George Calboreanu şi Gheorghe Cozorici – l-au interpretat pe Ştefan cel Mare fără microfon portabil. Trebuie să fi fost cumplit pentru ei să înveţe pe de rost bucăţile de Istorie zise de Ştefan cel Mare în faţa
curtenilor şi, evident, a sălii.

Pentru cititori, lectura e şi ea cumplită.

Cînd nu ţine discursuri Ştefan cel Mare se vrea om. Om pur şi simplu. Prestaţia sa ca om se reduce la glumiţe duioase cu Oana, căreia îi zice Băbătia, deşi respectiva are 14 ani, comportament care-şi găseşte
explicaţia în secretul păstrat cu străşnicie:

Oana e fata lui Ştefan cel Mare.

*

Obiectivitate. Descopăr din întîmplare cartea lui Dimitrie Bolintineanu Viaţa lui Cuza Vodă. Prima ediţie a apărut în 1869. Pe tabletă eu am a cincea ediţie, din 1873, care reia practic ediţia a patra, revăzută şi adăugită de autor în 1870, cu un an înainte ca Bolintineanu să se îmbolnăvească grav.

Prefaţa la a patra ediţie cuprinde această precizare a lui Dimitrie Bolintineanu menită să justifice o anume poziţie a sa faţă de Alexandru Ioan Cuza în prima ediţie:

„Am primit multe răspunsuri de prin judeţe.

Judeţele au mai multă viaţă română, mai multă inteligenţă politică decît oraşele cotropite de străini ce le speculează. În aceste numeroase observaţiuni se impută prea severa critică asupra faptelor Domnului în administraţiune, observîndu-se că dacă s-au făcut rele, relele s-au făcut de miniştrii săi, atît de puternici atunci chiar în faţa cu Domnul, atît de tari prin sistemul de corupţiune şi de arbitrar (…).

Este un adevăr că faptele administraţiunii sub domnul Cuza nu erau ale sale, dar miniştrii erau ai săi: de ce se servea cu oameni care făceau nefericirea ţării? Şi aceasta l-a pierdut: În politica de afară, servit de un om virtuos ca Negri, tot mergea bine; acolo unde era asociat cu oamenii de stat fără virtuţi tot se ruina. Răspunderea ministerială poate să-l puie afară din orice critică, şi să lase toate asupra oamenilor săi. Aceasta se zice totdeauna sub o constituţiune liberală, unde domnul nu este răspunzător, – unde nimeni nu are dreptul a coborî pe suveran în luptele publice; dar cînd un Domn nu mai este, istoria pe care nimic nu poate s-o împiedice, vine să spuie adevărul.”

Am mai scris despre Dimitrie Bolintineanu că e un analist politic de excepţie în această carte despre Cuza Vodă. Consideraţiile despre responsabilitatea Conducătorului pentru ceea ce fac oamenii săi pot fi trecute la loc de frunte într-un eseu despre politica în lumea modernă.

Nu asta m-a surprins citind aceste rînduri. M-a surprins faptul că Dimitrie Bolintineanu a primit observaţii şi chiar mustrări după cele trei ediţii ale cărţii din 1869 că a fost prea sever cu Domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Biografia lui Dimitrie Bolintineanu ne dezvăluie un amănunt:

Scriitorul şi publicistul a fost unul dintre oamenii lui Alexandru Ioan Cuza.

A fost ziaristul care l-a însoţit pe Domnitor în vizita sa istorică la Constantinopol în 1860, după realizarea Micii Uniri. A fost pe rînd în funcţii de demnitate în statul condus de Alexandru Ioan Cuza:

Ministru secretar de stat la Departamentul Trebilor Străine, Comisar în Comisia Dunării, reprezentant personal al lui Cuza la Conferinţa de Constantinopol, Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Membru al Consiliului de Stat.

Deşi apropiat al lui Cuza, deşi suferind mizeriile noului regim după Căderea Domnitorului, Dimitrie Bolintineanu publică o carte obiectivă despre Cuza Vodă, văzută de mulţi ca prea severă cu Domnitorul.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro