• Ion Cristoiu: Din serialul Umar, pe care l-am terminat, cum am terminat şi cartea despe Kalif, reţin ca imaginea puternică, cea mai puternică din serial, pe cea a lui Umar, Kaliful Binecredincioşilor, Stăpîn peste Arabia, Persia, Siria, Ierusalim, Irak, umblînd pe străzi cu un toiag, semnul puterii.
  • Ion Cristoiu: La un moment dat, vine o delegaţie de la Bizanţ, să facă pace cu Arabii. Intrînd în Medina, ea întreabă de Kalif. Cei întîlniţi în cale îi trimit pe bizantini spre un copac la umbra căruia dormea Atotputernicul Umar. Nu le vine să creadă. Cum, ăsta e Stăpînul Imperiului?!
  • Ion Cristoiu: Ce putem spune despre această prăpastie dintre începuturi şi culmi? Că aşa cum se temea Umar, bogăţiile dobîndite nu prin muncă, ci prin jaf şi cuceriri, altfel spus peste noapte, au dus automat la pierderea vigorii. Naţia s-a lenevit, dedulcită la lux.

Pasionant. Pregătesc pentru Suplimentul literar-artistic al cristoiublog.ro eseul Note despre serialul The Last Kingdom. Am văzut serialul în cele patru sezoane ale sale şi am găsit în el suficiente idei pentru a posta pe Diaro note cît să fac din ele ditamai eseul. Acum, aşa cum procedez ori de cîte ori trec pe curat pentru publicare un text, scris şi bătut la prima mînă, stilizez notele. La un moment dat, am dezvăluit că am văzut ultimele episoade. Şi mi-am amintit că anul trecut, căutînd ceva pe Netflix, am descoperit că s-a făcut şi sezonul 5, însumînd 10 episoade. A fost lansat în 2022. Potrivit Wikipedia, producătorii au făcut un fel de sezon de încheiere. Sînt ocupat cu serialul despre Kalid ibn al-Walid, unul dintre cei mai mari comandanţi de arme ai Islamului de început. Îl urmăresc însă doar din punct de vedere cultural. Ca telespectator nu mă pasionează. Nu m-aş fi luat de Last Kingdom dacă n-ar fi trebuit să verific un dispozitiv MP4 bazat pe Android. Depăşeşte dispozitivele pe care le am, deoarece Androidul îi dă posibilitatea conectării la internet şi prin asta la aplicaţia Music Youtube. Încerc funcţionarea WiFi-ului accesînd de pe tabletă aplicaţia Netflix. De pe Netflix aleg The Last Kingdom, sezonul 5. Atîta mi-a trebuit. Am lăsat dracului Khalid şi m-am apucat de The Last Kingdom. E atît de pasionant încît depăşesc pe stepper jumătatea de oră ca normă.

*

Prăpastie. Din serialul Umar, pe care l-am terminat, cum am terminat şi cartea despe Kalif, reţin ca imaginea puternică, cea mai puternică din serial, pe cea a lui Umar, Kaliful Binecredincioşilor, Stăpîn peste Arabia, Persia, Siria, Ierusalim, Irak, umblînd pe străzi cu un toiag, semnul puterii, şi administrînd cîte o lovitură pe spatele unuia care încalcă legea sfîntă.

Recomandări

ZELENSKI MERGE LA MADRID
PREMIERĂ ÎN MEDICINĂ
VIVIENNE RENUNȚĂ LA NUMELE DE FAMILIE
DEZASTRU ÎN PAPUA NOUA GUINEE
NE IA A.I.-UL LOCUL DE MUNCĂ?
NUMAI MONSTRU SĂ NU FII!

La un moment dat, vine o delegaţie de la Bizanţ, să facă pace cu Arabii. Intrînd în Medina, ea întreabă de Kalif. Cei întîlniţi în cale îi trimit pe bizantini spre un copac la umbra căruia dormea Atotputernicul Umar. Nu le vine să creadă. Cum, ăsta e Stăpînul Imperiului?! Producătorii sirieni au vrut să atragă atenţia asupra modestiei exemplare în care trăiau primii conducători ai arabilor. Dacă-l comparăm pe Umar cu Harun al Rashid, rămînem uluiţi de prăpastia dintre cele două momente ale Islamului. O asemenea prăpastie am sesizat şi la turci. Serialele despre Ertugrul, Osman, surprind prin viaţa modestă a conducătorilor. Toţi, inclusiv Beyul, stau în corturi. E drept al Beyului are covoare pe jos şi o blană de oaie pe laviţa care serveşte drept tron. Da, dar în exterior nu e vorba de un palat prin comparaţie cu bordeiele supuşilor din Constantinopol. Serialul despre Suleyman dezvăluie un Imperiu ajuns la faza maximă de bogăţie. Sultanul se scaldă în lux.

Ce putem spune despre această prăpastie dintre începuturi şi culmi? Că aşa cum se temea Umar, bogăţiile dobîndite nu prin muncă, ci prin jaf şi cuceriri, altfel spus peste noapte, au dus automat la pierderea vigorii. Naţia s-a lenevit, dedulcită la lux, la fast, la protocol, la putere. Aşa cum s-a întîmplat cu bizantinii, cu sasanizii. Aşa cu se va întîmpla cu Occidentul.

*

Scriam pe 4 mai 2014. Un politician de vinilin – Victor Ponta

Contractele de publicitate electorală cuprind – pare-se – şi obligaţia televiziunilor de ştiri de a transmite în direct mitingurile partidelor politice. Nu altfel îmi explic posibilitatea pe care mi-a oferit-o la finele acestei săptămîni B1 Tv de a vedea cît de jalnică poate fi o întrunire electorală a PSD. Afacerea se petrecea la Babadag. Pe post de Romică Ţociu, altfel zis, de prezentator, clientul nostru, Liviu Dragnea. De o frigiditate a prestaţiei rar întîlnită la un politician care a trecut, totuşi, de nivelul secretarului de raion. Nu încăpea discuţie că spectatorii acestei şedinţe de partid în aer liber fuseseră aduşi acolo în schimbul şepcilor şi tricourilor de culoare roşie. Mulţi dintre ei avînd nostalgia întîlmirilor cu Tovarăşii de la Partid, vor fi fost cum nu se poate mai încîntaţi că retrăiesc o clipă fericirea de a fi roşii. Dincolo de stupiditatea sloganului – Voi candida la Preşedinţie, numai dacă Babadagul mă vrea! – mi-a sărit în ochi la cuvîntarea ţinută de pe scenă de Victor Ponta incapacitatea funciară de a însufleţi auditoriul, de a transmite o minimă emoţie. Unde sunt vremurile mitingurilor FSN-iste ale lui Ion Iliescu? E limpede: Locul generaţiei de politicieni adevăraţi, însufleţiotri de mulţimi, a fost luat de politicieni de vinilin, în genul lui Victor Ponta, incapabili să însufleţească pînă şi o capră. Gata gata să fie învins la Tîrgu Jiu de Dan Diaconescu la parlamentare, Victor Ponta se dovedeşte încă o dată păpuşa din vitrina baronilor PSD. Ca orice păpuşă, el nu poate spune altceva decît ceea ce e înregistrat din fabrică să spună.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro