1. Adevărul din 18 noiembrie 1926 propune o inițiativă pentru perioada interbelică. Eu cred însă că e valabilă pentru întreaga Istorie a României de la fanarioți încoace:
„Ştirile rele
De iznoavă încep a circula în străinătate ştiri proaste despre noi. Acum a venit rîndul Italiei ca să se îngrijească de stările alarmante din România. Ce fel de stări alarmante s-o fi crezînd în Italia că pot să existe pe aci? Primejdii de revoluţii? Deşi e adevărat că Siguranţa generală face tot ce-i stă prin putinţă ca să acrediteze asemenea absurdităţi, nimic la noi nu dovedeşte, dar absolut nimic, că stăm pe un vulcan. Nici măcar pe un vulcan stins.
Mocirla din care chestia paşapoartelor e antipenultima necurăţenie apărută, nu mai ştim a cîta la rînd, şi nu mai gravă ca altele, nu e de natură vulcanică. Sănătatea ţării e aşa de granitică încît de aceia răufăcătorii abuzează. Sîntem uriaşul plin de vlagă şi de bonomie care-şi poate permite toate vițiile, în fiecare zi lăsată de la D-zeu, fără grijă că s-ar îmbolnăvi sau slei. Dovadă că lucrul durează de la începutul epocii fanariote aproape fără întrerupere, şi nici gînd n-avem să ne scuturăm.
De-aceia cred că cea mai potrivită propagandă în străinătate ar fi o broşură în care să se înşire toate faptele ivite, toate ticăloşiile, jecmănelile, trădările, jafurile, actele de incapacitate, etc. săvîrșite în Principate, apoi în România mică, pe urmă în cea mare, de la 1700 încoace, cu arătări, prin litere grase între degete enorme, pe fiecare pagină, că nici o dată ceva sau cineva n-a reacționat în publicul nostru.
Vă asigur că asta va pune desăvîrşit şi pentru totdeauna capăt, pe tot globul, zvonurilor de primejdii în țară fiindcă s-au descoperit cutare şi cutare grozăvenii.”
2. În timp ce citesc despre Marea Debarcare, despre Complotul împotriva lui Hitler, întîlnesc din nou critica aspră a Capitulării necondiţionate, trimisă în lume la Casablanca. În ţările satelit, dar şi în Germania, teza Capitulării necondiţionate a făcut extrem de dificilă apariţia dizidenţei. Cîtă vreme nici o fracţiune nu putea obţine condiţii avantajoase prin negocieri, era fără rost să mai rişti un complot împotriva Regimului fascist.
De acord cu denunţarea tezei ca fiind responsabilă de continuarea Războiului şi, prin asta, de sporirea inutilă a pagubelor umane şi materiale.
Numai că teza s-a ivit, la rîndu-i, dintr-o necesitate istorică.
Steagul alb al capitulării necondiţionate era fluturat de ţările satelit sau chiar de grupările dizidente din Germania înspre Alianţă.
Stalin îşi dăduse seama de asta şi intrase în Alianţă.
Coaliţia fier de lemn dintre capitalism şi comunism, împotriva Fascismului, nu mai putea funcţioana dacă nu se elimina suspiciunea lui Stalin.
Capitularea necondiţionată s-a vrut – şi a fost chiar – formula prin care Aliaţii l-au liniştit pe Stalin şi, prin care, astfel, Coaliţia a putut înfrînge Germania lui Hitler.
3. Citez din lucrarea monumentală a Domniței Ștefănescu 11 Ani din istoria României. Decembrie 1989 – Decembrie 2000. O cronologie a evenimentelor, editura Mașina de scris, 2011, pentru ziua de 19 iunie 1990:
„Muncitorii tipografi refuză să tipărească publicaţiile independente, denunţate de presa F.S.N. ca autoare morale ale violenţelor din 13 iunie.
Urmare a unor negocieri, se ajunge la situaţii absurde. Săptămînalul Zig-Zag apare în 19 iunie 1990 cu această precizare pe pagina întîi:
«Colectivul de muncă de la filiala ALEXANDRIA a tipografiei Universul nu este implicat în nici un fel în poziţia şi opiniile săptămînalului independent Zig-Zag»”.
Director la Zig-Zag era subsemnatul. Proletariatul de la linotip avea un punct de vedere propriu despre Evenimentele din 13-15 iunie 1990. Articolele din revistă îl contraziceau. Ar fi fost normal ca Tipografii, constituiți în colectiv de redactat articole, să întocmească un articol pe care noi să-l publicăm în revistă. Ei însă au preferat să profite de faptul că puteau să nu ne tipărească. Precizarea de pe prima pagină, rară în Istoria presei, a fost rezultat din negocierile mele cu Masele Populare din tipografie. Am avut norocul de a fi la fața locului, pentru că de fiecare dată cînd apărea publicația mergeam de la București la Alexandria ca să fac ultimele verificări înainte ca revista să fie tipărită. Nu mi-a fost prea greu să negociez. Eram în relații excelente cu tipografii în general încă de pe vremea cînd rămîneam de serviciu pe întregul ziar la Scînteia tineretului. Treceam drept un șef care tăiam pe loc dintr-un material dacă paginatorii îmi spuneau că nu încape.
Gestul tipografilor de la Alexandria nu m-a surprins. Știam din Istorie că la fel procedaseră în 1946, în campania electorală pentru așa zisele alegeri libere din noiembrie, proletariatul din tipografii cu multe ediții ale Dreptății, ziar de Opoziție.