Ion Cristoiu: Caragiale avea oroare de cufureala fără sfîrşit care era publicistica vremii sale

Ion Cristoiu Ion Cristoiu-editorial
  • Ion Cristoiu: De unde se nasc nucleele de proză excepţională din publicistica lui Caragiale? Mi-a trebuit ceva vreme de lectură pentru a găsi răspunsul. Publicistul are ca principală grijă să fie înţeles de cititorii săi cînd vine vorba de idei generale. Şi pentru asta el apelează la exemple din viaţă sub forma unor istorioare.
  • Ion Cristoiu: În articolul Saloanele noastre, din Epoca literară, 13 mai 1896, Caragiale ia peste picior realitatea a două saloane de expoziţii de pictură într-o ţară săracă în realizări estetice. Pentru a-şi face şi mai puternică aserţiunea el apelează la o istorioară.
  • Ion Cristoiu: Pagini de proză în publicistica lui Caragiale. Farmecul e dat de subtila parodiere a delirului verbal caracteristic multor intervenţii publice de la vremea respectivă. După cum îl mărturisesc piesele de teatru, Caragiale avea oroare de cufureala fără sfîrşit care era publicistica vremii sale.

Ion Cristoiu: De unde se nasc nucleele de proză excepţională din publicistica lui Caragiale? Mi-a trebuit ceva vreme de lectură pentru a găsi răspunsul. Publicistul are ca principală grijă să fie înţeles de cititorii săi cînd vine vorba de idei generale. Şi pentru asta el apelează la exemple din viaţă sub forma unor istorioare.

1. Citesc Publicistica lui Caragiale din nou cu creionul în mînă. Mă gîndesc chiar la o rubrică, deşi nu nouă, Proza în publicistica lui Caragiale, consacrată nestematelor de proză din articolele de ziar ale marelui scriitor. De unde se nasc nucleele de proză excepţională din publicistica lui Caragiale? Mi-a trebuit ceva vreme de lectură pentru a găsi răspunsul. Publicistul are ca principală grijă să fie înţeles de cititorii săi cînd vine vorba de idei generale. Şi pentru asta el apelează la exemple din viaţă sub forma unor istorioare. Nu altfel va proceda Camil Petrescu pentru a da putere de impresie descrierilor de stări psihologice complicate. În articolul Saloanele noastre, din Epoca literară, 13 mai 1896, Caragiale ia peste picior realitatea a două saloane de expoziţii de pictură într-o ţară săracă în realizări estetice. Pentru a-şi face şi mai puternică aserţiunea el apelează la o istorioară:

„Treceam odată prin tunelurile dintre Comarnic şi Sinaia, şi, fireşte, în vagon, fiecare n-a lipsit să spună cît de mari sînt prin străinătate tunelurile care au fost avut onoarea să fie trecute de dînsul. Eu eram la descripţia celebrului St.-Gothard, şi aveam, cu date pozitive ale lui Baedeker, să minunez pe o cocoană cu care stam foarte aproape: «Doamna mea, astea sînt tuneluri? să vezi la St. Gothard: trei sferturi de poştă! o jumătate de ceas umbli pe sub pămînt! Închipuieşte-ţi!» Doamna îmi aruncă un zîmbet indicibil de inteligenţă; iar un bătrîn patriot, încîntat de progresele României, mă întrerupse: «Ia nu mai tot lăudaţi pe străini; pentru o ţară mică cum e a noastră e deja destul de frumos şi astea cîte le avem!»

Oricum, avem două saloane: pentru o ţară mică cum e a noastră e deja destul de frumos!”

2. Pagini de proză în publicistica lui Caragiale. Farmecul e dat de subtila parodiere a delirului verbal caracteristic multor intervenţii publice de la vremea respectivă. După cum îl mărturisesc piesele de teatru, Caragiale avea oroare de cufureala fără sfîrşit care era publicistica vremii sale:

„Poezia română în jumătatea a doua a sutei XIX, sută fără soţ – impari musae numero gaudent!… şi ele fără soţ, nouă! – ni se prezintă în toată maturitatea ei complexă ca un tapet multicolor, bizar – dacă n-ar fi raţional – straniu – dacă n-ar fi logic, – în care milioane de fire de toate culorile, tonurile şi nuanţele posibile şi imposibile, imaginate şi imaginabile (de la un pembè cît mai spălăcit pînă la conabiul cel mai posomorît), ca sub mîinile fermecate ale unei ţesătoare din basme, se întreţesc, se împleticesc, se încîrligă, în zigzaguri fantastice, însă conduse de o strictă sistemă, vagabonde, însă cu un ţel bine şi precis determinat – cîntînd amorul, avînturile generoase, durerile şi suferinţele, speranţele şi idealurile unui neam întreg de martiri şi de eroi; cîntînd, mai presus de toate, Patria şi Poporul, deşi şovăind uneori, pe cărările abrupte ale Parnasului, către precipiţiul de trei ori mortal al pesimismului; întrebuinţînd pentru scopul ei frumos şi mare, cu aceeaşi dezinvoltură, de la genul cel mai badin pînă la grava odă, pînă la balada istorică şi epopeea eroică, toate acestea apucate cu o egală putere, cu un egal avînt, cu o egală inspiraţie de către poetul român, care nu putea, ca român, să fie altfel; căci şoimii, care, sub bolta azurie, cu mult deasupra piscurilor stîncoase ale Carpaţilor străvechi, se învîrtesc în spirale gigantice, ascendente – sic itur ad astra – pătrund cu privirile lor pînă în zare departe, către miazăzi, unde, ca un brîu de argint, sclipitor sub razele soarelui, şerpuieşte anticul Istru, o veche cunoştinţă a persanului Darius, sau Dariavus, cum vor savanţii moderni, în tot cazul fiul lui Histaspe, – patter… certus de astă dată; apoi, către miazănoapte şi apus, zăresc munţii Apuseni cei bogaţi în aur, văd ţinuturile Mureşului, comori de brazi şi de feciori ca brazii – în zadar torturaţi să pronunţe barbarul teremtete! în loc de sublimul «înalţă-ţi lata frunte!» – văd încîntătoarele şi smălţatele ţări ale Bârsii şi Oltului, Amlaşului şi Făgăraşului, şi Banatul, grînar al unei împărăţii, şi prin urmare tot aşa, poetul, din înălţimile la care-l aruncă inspiraţia şi imaginaţia, îmbrăţişează cu privirea şi munţii, şi codrii, şi dealurile, şi colinele, şi văile, şi vasta ţarină sudică, şi grandiosul parc nordic al neamului român, apucînd cu un ochi Tisa, cu altul Dunărea, cu altul Nistrul şi cu altul Marea, şi cîntînd un imn solemn, secular, titanic: contopirea lor – idealul lui.” (I.L. Caragiale, Literatura şi artele române în a doua jumătate a secolului XX. Încercare critică, în Adevărul, 14 martie 1896).

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro