- Ion Cristoiu: Din cartea lui Vasile C. Dumitrescu, O istorie a exilului românesc (1944-1989, ) aflu de mizeria în care se zbătea Pamfil Şeicaru, exilatul. Grav bolnav, părăsit de ceilalţi români, dar şi de fiică-sa, Viorela Vergne, care-i trimitea cu chiu cu vai, din Franţa, 250 de mărci pe lună, marele gazetar e dus la medici pe banii lui Vasile Dumitrescu.
- Ion Cristoiu: Constantin Xeni în eseul Take Ionescu dezvăluie un element din înzestrarea naturală a celui numit de presa străină „marele european” şi de gura mahalalei dîmboviţene „Tachiţă Gură de aur”.
- Ion Cristoiu: „El avea de pildă aşa-zisul «simţ politic» în gradul cel mai dezvoltat. Acel simţ intim, înnăscut, care înainte de a raţiona te face să simţi un anumit adevăr, te face să vezi dintr-o dată consecinţele îndepărtate ale faptului politic, te face să vezi repede şi drept”.
Valiza. După miezul nopţii e timpul cînd îmi trec prin minte tot felul de fleacuri. Într-o carte deja citită am dat peste o trimitere la un articol iscălit de Neagu Djuvara într-o revistă din exil. Şi-mi amintesc că am memoriile lui Neagu Djuvara, tipărite la Albatros sub titlul Amintiri din pribegie. O găsesc repede pe raftul cu Memorii. La pagina 18, întîlnesc amănunte despre Fondul Naţional. Pasajul despre cum a dus el un geamantan cu bani la Ankara, la Legaţia condusă de Al. Cretzeanu, mă face să mă întreb dacă nu cumva Mihai Antonescu voia să-şi aranjeze şi el un exil aurit.
Advertisment
Asta deoarece mi-a dat de bănuit insistenţa anchetatorului din 1946 în a afla de la Mihai Antonescu ce-a făcut cu banii.
*
Recomandări
În mizerie. Din cartea lui Vasile C. Dumitrescu, O istorie a exilului românesc (1944-1989, ) aflu de mizeria în care se zbătea Pamfil Şeicaru, exilatul. Grav bolnav, părăsit de ceilalţi români, dar şi de fiică-sa, Viorela Vergne, care-i trimitea cu chiu cu vai, din Franţa, 250 de mărci pe lună, marele gazetar e dus la medici pe banii lui Vasile Dumitrescu.
Noua situaţie mă face să-l simpatizeze niţel. Oricum, mult mai mult de cît pe vremea cînd îl ştiam drept atotputernicul de la Curentul.
*
Instinctul politic. Constantin Xeni în eseul Take Ionescu dezvăluie un element din înzestrarea naturală a celui numit de presa străină „marele european” şi de gura mahalalei dîmboviţene „Tachiţă Gură de aur”:
„El avea de pildă aşa-zisul «simţ politic» în gradul cel mai dezvoltat. Acel simţ intim, înnăscut, care înainte de a raţiona te face să simţi un anumit adevăr, te face să vezi dintr-o dată consecinţele îndepărtate ale faptului politic, te face să vezi repede şi drept”.
*
Despre Turgheniev. De la librăria din Complexul comercial Focşani cumpăr mai multe cărţi, printre care şi Povestirile unui vînător de Ivan Serghievici Turgheniev.
Oricît ar părea de ciudat, de Turgheniev n-am citit nimic pînă acum – Sau, mă rog!, am citit dar nu-mi amintesc. De ce nu m-am apropiat de Turgheniev în timp ce pe Gogol îl ştiu aproape pe de rost mi-e greu să-mi explic. Poate şi pentru că, deosebit de anii tinereţii, cînd citeam de dragul cititului, ca un adolescent îndrăgostit de o femeie de dragul sufletului ei şi nu al sînilor acesteia, acum citesc numai şi numai din interes.
Dacă prozele cu valenţe stilistice remarcabile îmi folosesc pentru deşteptarea unei inspiraţii tot mai sleite, cărţile de istorie sînt luate la mînă potrivit întrebării:
Ce eseu îmi iese din asta?
Pe Turgheniev nu l-am citit sau nu l-am mai citit, cum s-a întîmplat şi cu Tolstoi şi cu Dostoievski, pentru că m-am îndoit de seducţia stilistică a cărţilor sale. Dacă voi avea tăria să mă fixez asupra unei cărţi pentru a o da gata, nu-i exclus să descopăr că Turgheniev e un eficient bicuitor de inspiraţie.
Povestirile unui vînător au fost scoase de Polirom într-o colecţie intitulată pompos Top 10, cu adăugirea lămuritoare Capodopere ale literaturii de pretutindeni într-o colecţie a celor mai îndrăgite bestselleruri. Dincolo de ifosele culturale stă o socoteală simplă de băcan pe stil vechi:
Sînt cărţi ale unor autori clasici, scutiţi de drepturile de autor.
Potrivit procedurilor utilizate şi la celelalte apariţii, lucrarea e prefaţă de un minitext biografic despre Turgheniev. Privirea îmi cade şi se opreşte pe amănuntul că, din 1856, Turgheniev „locuieşte mai mult în străinătate, în Germania, apoi la Paris”.
Şi-mi amintesc deodată vila lui Turgheniev de la Baden-Baden, despre care chiar am scris, despre cearta sa cu Dostoievski în chestiunea situării ruşilor faţă de occidentali pe scara civilizaţiei abordate de mine într-un început de reportaj de călătorie despre Ruşii de la Baden-Baden, publicat, dacă nu mă înşel, în Historia.
Nu era rău – îmi zic acum – atins ca de unda unei aripi bătute, de gîndul că reportajele de călătorie, cele mai multe în faza doar de schiţe, nu vor fi desăvîrşite niciodată, pentru că n-am voinţa de a încheia ceva început, singurul lucru care mă pasionează fiind începutul.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro