Advertisment
- Ion Cristoiu: De la Marin Preda pînă la Nichita Stănescu, nici o valoare a culturii române nu a fost scutită de veninul tragicului ratat care este Eugen Barbu. I s-ar fi iertat toate dacă acest război cu alţii mai bun decît el ar fi fost dus în limitele loialităţii.
- Ion Cristoiu: Eugen Barbu a atras atenţia Puterii, în scris sau oral, asupra fiecărei cărţi care ieşea din dogmele impuse literaturii de către familia Ceauşescu. De aici un întreg scandal politic urmat de măsuri administrative împotriva cărţii şi a autorului.
- Ion Cristoiu: De fiecare dată critici interesaţi au încercat să susţină că răul produs literaturii române de Eugen Barbu e contrabalansat de operă. Nimic mai fals. În primul rînd pentru că Eugen Barbu nu e un autor de capodopere.
Investigînd colecţia revistei Expres Magazin pe 1991, pentru a descoperi momentul cînd am preluat publicaţia în vederea reconstrucţiei, dau peste o însemnare despre Eugen Barbu, tipărită de mine sub pseudonimul Ion Sireteanu:
„Un gest pe cît de trist, pe atît de inutil
Recomandări
S-a făcut mare caz de excluderea lui Eugen Barbu din Uniunea Scriitorilor. Gestul excluderii e pe cît de trist, pe atît de inutil. Pentru că directorul săptămînalului «absolut independent» România Mare s-a exclus de mult nu numai din Uniunea Scriitorilor, dar şi din literatura română. S-a făcut şi se va face, probabil, mare caz de deosebirea necesară dintre om şi operă. Se va demonstra, cum s-a mai demonstrat, ori de cîte ori a venit vorba de nocivitatea redactorului şef al «Săptămînii», că atitudinea morală nu are nici o legătură cu valoarea operei. Lucrul este valabil pentru toţi scriitorii lumii. Nu însă şi pentru Eugen Barbu. Acest om care nu ştie să moară frumos e autorul unei singure cărţi: Groapa.
Întregul har dat de Dumnezeu s-a epuizat în acest roman autobiografic, la al cărui succes au contribuit tocmai criticii pe care Eugen Barbu i-a terfelit ani întregi după aceea. De atunci, din 1956, el a încercat să mai scrie o carte la fel de bună. Nu i-a reuşit. Din conştiinţa acestei sterilităţi s-a născut o ură neagră faţă de orice alt succes literar. De la Marin Preda pînă la Nichita Stănescu, nici o valoare a culturii române nu a fost scutită de veninul tragicului ratat care este Eugen Barbu. I s-ar fi iertat toate dacă acest război cu alţii mai bun decît el ar fi fost dus în limitele loialităţii.
Eugen Barbu a apelat însă la mijloacele delaţiunii ordinare. Pentru a distruge tot ce se contura drept concurent, el a purtat o campanie furibundă de demascare a fiecărui talent drept duşman al regimului comunist. Aşteptînd, cerînd represiunii ceauşiste să intervină împotriva autorului arătat cu degetul în Săptămîna. Şi cum valoarea s-a însoţit în ultimii ani cu strădania de a spune adevărul despre viaţa sub dictatură, Eugen Barbu a atras atenţia Puterii, în scris sau oral, asupra fiecărei cărţi care ieşea din dogmele impuse literaturii de către familia Ceauşescu. De aici un întreg scandal politic urmat de măsuri administrative împotriva cărţii şi a autorului.
Mulţi activişti de la Consiliul Culturii şi de la Comitetul central erau dispuşi, în ultimii ani, să lase spre tipar anumite cărţi care nu respectau întru totul indicaţiile lui Nicolae Ceauşescu. Deşi activişti şi scriitori, ei făceau asta dîndu-şi seama că normele dictatoriale erau mortale pentru literatura română. De fiecare dată însă îşi aminteau că Marele Delator Eugen Barbu stă la pîndă. Pentru a demasca Puterii ceauşiste activistul care nu dovedise vigilenţă revoluţionară.
De fiecare dată critici interesaţi au încercat să susţină că răul produs literaturii române de Eugen Barbu e contrabalansat de operă. Nimic mai fals. În primul rînd pentru că Eugen Barbu nu e un autor de capodopere. Dar chiar dacă ar fi, ele n-ar reuşi să compenseze uriaşele prejudicii aduse întregii istorii a literaturii române de delaţiunile ordinare ale omului.
Prin viaţa şi activitatea lui Eugen Barbu Literatura română nu a cîştigat, ci a pierdut numeroase cărţi de valoare.”
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro