Ion Cristoiu: Cearta dintre cele două Biserici

• Ion Cristoiu: Toţi istoricii de care îmi reamintesc acum, la relectură, pun printre cauzele Căderii Bizanţului discordia iscată în Oraş de tratativele pentru Unirea cu Biserica Catolică.
• Ion Cristoiu: lL Conciliul de la Florenţa, Bizantinii au acceptat recunoaşterea Papei drept cap al întregii Biserici. Actul final s-a citit în Catedrala Santa Maria del Fiore de către Cardinalul G. Cessarini în varianta latină şi de către Vissarion al Niceii în variantă greacă, la 6 iulie 1439.
• Ion Cristoiu: Forţată, impusă de Împărat în speranţa unui ajutor financiar şi militar din partea Apusului, Unirea a adîncit schisma din sînul Bisericii creştine şi, lucru cel mai grav, a dezbinat profund lumea Bizanţului.

Aseară, ieşind din Sala 1 a BAR, după ce m-am chinuit, ca de obicei, cu valizele pe treptele scării, mă abordează un tip agitat. După recomandare şi după guler, dibui că e un prelat catolic. După ceremonia de rigoare, desfăşurată, evident, în condiţii de viaţă normală, cînd funcţionează politeţea (îmi imaginez cu greu o discuţie în celula supraaglomerată gen vă rog să mă scuzaţi, pot să mă aşez pe WC fără ca dumneavoastră să-mi auziţi icnetele sfincterului?!), mă scuzaţi că vă inoportunez, nu face nimic, zic eu, deşi face, e opt seara, s-a închis sala de lectură, dacă nu mă grăbesc, cei de la Academie pun lacătul şi la poartă şi va trebui să zurui valizele de-a lungul bulevardului Dacia, distinsul deschide portbagajul maşinii (sale, fireşte) şi scoate de acolo un sul uriaş de hîrtie, îl desfăşoară, vorbind într-una pe parcursul acestei operaţiuni, şi eu înţeleg că e copia documentului final al Conciliului de la Florenţa, unde s-a decis Unirea celor două biserici.

Cînd îmi arată parafa Împăratului Bizantin, devin brusc interesat. Toţi istoricii de care îmi reamintesc acum, la relectură, pun printre cauzele Căderii Bizanţului discordia iscată în Oraş de tratativele pentru Unirea cu Biserica Catolică. Ca să obţină ajutor de la Occident, pe 27 noiembrie 1437, Împăratul Ioan al VIII-lea, Paleologul, al Bizanţului, s-a îmbarcat pe o corabie, împreună cu Patriarhul de Constantinopol şi alte 700 de persoane, între care şi doi episcopi ortodocşi din Ţările Române, unul din Valahia şi celălalt din Moldova, pentru a participa la Conciliul de la Ferrara – Florenţa, deschis în 8 ianuarie 1438. Spun Ferarra – Florenţa, deoarece mai înainte, pînă la ivirea Ciumei, a avut loc la Ferrara. Aici la Conciliul de la Florenţa, Bizantinii au acceptat recunoaşterea Papei drept cap al întregii Biserici. Actul final s-a citit în Catedrala Santa Maria del Fiore de către Cardinalul G. Cessarini în varianta latină şi de către Vissarion al Niceii în variantă greacă, la 6 iulie 1439. Forţată, impusă de Împărat în speranţa unui ajutor financiar şi militar din partea Apusului, Unirea a adîncit schisma din sînul Bisericii creştine şi, lucru cel mai grav, a dezbinat profund lumea Bizanţului. Adăugată unei creşteri a spaimei faţă de Latini, rămasă de la nenorocita Cruciadă Latină, cearta privind Unirea a fost una dintre cauzele slăbirii morale a Bizanţului în faţa Turcilor. La întoarcerea la Constantinopol, semnatarii au fost huliţi, acuzaţi ca trădători sau azimiţi. Mika Waltari a dedicat afacerii două romane, Tînărul Ioannis şi Amanţii din Bizanţ. Înverşunarea taberei ortodoxe e descrisă magistral în romanul Amanţii din Bizanţ, dedicat ultimelor zile ale Imperiului bizantin de o mie de ani. Constantinopolul a căzut nu numai pentru că Mehmet era superior în folosirea tunului, în numărul de asediatori, dar şi pentru că mulţi dintre ortodocşii din Oraş, adepţi ai lui Gheorghe Scholarios, credeau în secret că Turcii erau mai puţin primejdioşi pentru sufletul ortodox decît Latinii. Prezenţa celor 700 de genovezi conduşi de Giovanni Giustiniani, ocuparea Palatului Blacherne de către veneţieni, sosirea lui Isidor de Kiev cu 200 de arcaşi, creau imaginea unor Latini care aveau să pună mîna pe Constantinopol după ce asediul va fi eşuat. Am aflat aceste lucruri, trebuie să recunosc, după seara discuţiei cu agitatul din faţa Bibliotecii. Cu ce se ocupă nu m-am lămurit. Nu m-am lămurit nici ce voia de la mine. Desfăşurîndu-mi copiile după documentele Conciliului de la Florenţa, făcute după exploatarea Casetei Cessarini (acum, după ce m-am informat cît de cît am habar cine e Cessarini ăsta), tipul vrea să mă convingă că bizantinii au vrut Unirea, că teza dezbinării e falsă, că Isidor chiar a apărat Constantinopolul. Poziţia sa ar scoate din sărite un prelat ortodox. Eu însă, cum nu sînt aşa ceva, dar cum sînt interesat de Căderea Constantinopolului, îl întreb despre Giovanni Giustiniani, pentru a consta că mare lucru nu ştie. Timp de patruzeci de minute, cît vorbeşte, tipul pledează în favoarea Unirii stabilite prin Conciliul de la Florenţa, sugerînd că Ştefan cel Mare mai avea puţin şi devenea catolic. În tot acest timp, trec pe lîngă noi funcţionarele de la sală, furioase că o tipă – cică avocată – nu mai pleca, deşi eu făcusem asta deja. Ce-şi vor fi spus văzîndu-l pe tip în cămaşă (şi-a scos haina, ca să fie mai patetic), dînd din mîini şi pe mine ascultîndu-l ?

Îşi vor fi spus că o fi vreun soţ venit să-mi ceară socoteală că nevasta-sa vrea să divorţeze din cauza mea?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro