- Ion Cristoiu: A scrie fără ură şi părtinire Istoria – iată un principiu citat de mulţi, mai ales în latineşte. Unii catadicsesc să semnaleze şi autorul zicerii celebre: Cornelius Tacitus. Puţini, dacă nu chiar nici unul, nu se referă la întregul citat al istoricului roman, cel care limpezeşte contextul în care a fost lansată învăţătura pentru toţi istoricii lumii.
- Ion Cristoiu: Tacitus surprinde aici şi marea problemă a Istoricilor clipei care sînt jurnaliştii. Pe timpul vieţii unui regim precum cel al lui Nicolae Ceauşescu, adevărul n-a putut fi scris public de frică. După moartea Conducătorului, adevărul nu poate fi spus din cauza urilor prea proaspete.
- Ion Cristoiu: Iau în gentuţă cele două cărţi. Pe drum mă întreb dacă la dentist, presupunînd că voi aştepta, să scot sau nu cartea. Ezit, socotind că aş trece pentru cei din jur un preţios, un grandoman care iată la dentist a luat cu el pe Tacitus. Imediat îmi replic: Cine dracu să ştie că Tacitus e un mare istoric roman, cel mai mare?
Ion Cristoiu: A scrie fără ură şi părtinire Istoria – iată un principiu citat de mulţi, mai ales în latineşte. Unii catadicsesc să semnaleze şi autorul zicerii celebre: Cornelius Tacitus. Puţini, dacă nu chiar nici unul, nu se referă la întregul citat al istoricului roman, cel care limpezeşte contextul în care a fost lansată învăţătura pentru toţi istoricii lumii. Ion Cristoiu: Tacitus surprinde aici şi marea problemă a Istoricilor clipei care sînt jurnaliştii. Pe timpul vieţii unui regim precum cel al lui Nicolae Ceauşescu, adevărul n-a putut fi scris public de frică. După moartea Conducătorului, adevărul nu poate fi spus din cauza urilor prea proaspete. Ion Cristoiu: Iau în gentuţă cele două cărţi. Pe drum mă întreb dacă la dentist, presupunînd că voi aştepta, să scot sau nu cartea. Ezit, socotind că aş trece pentru cei din jur un preţios, un grandoman care iată la dentist a luat cu el pe Tacitus. Imediat îmi replic: Cine dracu să ştie că Tacitus e un mare istoric roman, cel mai mare?
Pledoaria lui Arghezi pentru Autoritatea de protecţie a consumatorului. Tudor Arghezi semnalează în tableta O autoritate care ne lipseşte, din Bilete de Papagal, 15 iulie 1929, absenţa în interbelic a ceea ce se cheamă azi Autoritatea pentru protecţia consumatorului:
„Clientul, cînd cheamă un instalator să-i puie din nou în funcţiune un robinet de apă sau o sonerie, nu poate să-şi ia răspunderea urmărilor, şi drepturile lui nu pot să înceteze odată cu plata făcută unui specialist. Instalatorul a plecat şi robinetul nu funcţionează. El rămîne răspunzător de lucrul executat cu intenţia de fraudă, însă nu este cine să-l oblige. E nevoie de o instanţă. Dacă instalatorul este român, dacă votează şi dacă este înscris într-un partid politic el îşi consideră meseria ca un drept de a-şi fura clienţii, pe care şi-l apără cu injuria şi, la trebuinţă, cu lovirea.”
*
Învăţătură şi pentru istorici. A scrie fără ură şi părtinire Istoria – iată un principiu citat de mulţi, mai ales în latineşte. Unii catadicsesc să semnaleze şi autorul zicerii celebre: Cornelius Tacitus. Puţini, dacă nu chiar nici unul, nu se referă la întregul citat al istoricului roman, cel care limpezeşte contextul în care a fost lansată învăţătura pentru toţi istoricii lumii.
„Istoria faptelor lui Tiberius şi Caius (Caligula) şi ale lui Claudius şi Nero, scrise pe cînd aceştia erau la putere, este falsificată de frică, iar cea de după moartea lor este influenţată de uri prea proaspete. De aici, hotărîrea mea de a înfăţişa cîte ceva despre Augustus, şi anume ultimele evenimente, apoi principatul lui Tiberius şi celelalte, fără ură şi fără părtinire, porniri ale căror cauze îmi sînt străine” scrie Cornelius Tacitus în Cartea I din Anale, variantă românească apărută la Humanitas în 1995.
Tacitus surprinde aici şi marea problemă a Istoricilor clipei care sînt jurnaliştii. Pe timpul vieţii unui regim precum cel al lui Nicolae Ceauşescu, adevărul n-a putut fi scris public de frică. După moartea Conducătorului, adevărul nu poate fi spus din cauza urilor prea proaspete. În cazul lui Nicolae Ceauşescu e vorba de oportunism şi nu de ură prea proaspătă.
*
Unde sînt anticarii de altădată?! În drum spre dentist, pe Magheru, mă abat pe la Anticariatul de la Dalles. Data trecută, cînd am cumpărat de aici Dios Casius, tînărul pe post de anticar, anticar autentic, ( ştia că are în prăvălie istoricii romani, scoşi pe vremuri la editura Ştiinţifică, în ediţii fără cusur din punct de vedere ştiinţific,) mi-a adus Analele lui Tacitus, ca volumul trei din Opere de Tacitus. Aveam deja acasă trei exemplare din Analele scoase de Humanitas, cu o copertă de afiş turcesc sau arab, strident colorată, să atragă muşterii, chiar şi dacă nu mai ales pe cei pentru care Tacitus nu înseamnă nimic. N-am luat atunci volumul, convins că ar fi devenit al patrulea exemplar. Acum însă, cînd am început Suetoniu în editura Ştiinţifică, seria mohorîtă căreia îi aparţinea şi Tacitus de la Anticariat, mi-a trecut prin cap că Notele la seria de pe vremuri, plasate la sfîrşit, sînt mai bogate şi mai instructive decît cele aparţinînd tipăriturii de la Humanitas. Şi cum mă gîndeam să recitesc Anale, pariind pe iluzia dată de pagină albă că e vorba de o carte nouă, în drum spre dentist m-am oprit la Anticariat. Ca amator de bîntuit prin anticariatele bucureştene, pot spune că anticar, în sensul veritabil al cuvîntului, a dispărut. Cei care lucrează la magazinele de cărţi second hand nu sînt anticari. Habar n-au de cărţile din prăvălie, cum habar n-au de cărţi în general, pentru proprietari, ca şi pentru vînzători, cărţile fiind un fel de fasole boabe sau borcane cu murături. Dacă găseşti cartea căutată e bine. Dacă nu, e la fel de bine, pentru că vînzătorul, de regulă o fătucă sau un guguştiuc, poate să se scobească în nas gînditor. Anticarul, pentru mine exemplar întruchipat de Mihuţ de la Curtea Veche, de pe vremuri, unde se găseau şi cărţi trecute la index, dar pitite bine de anticar, e înainte de toate un om de carte. El trebuie să ştie din start că din Sadoveanu sînt mai multe ediţii. Dacă întrebi, Sadoveanu aveţi? el trebuie să răspundă întrebînd: Care operă şi care ediţie? Anticarul cunoaşte mai ales cartea veche şi nu cartea second hand, aşa cum anticariatul ţine cărţi vechi, multe dintre ele uitate şi nu cărţi second hand, tipărite chiar de curînd şi expuse spre vînzare sub etichete de confecţii de damă, gen Cărţi de trei lei, cărţi de 5 lei. Cum dracu să intri într-o astfel de buticărie şi să întrebi: Cărţi de trei lei aveţi? vreau să cumpăr una, şi cînd vînzătorul răspunde, Avem doar cărţi de cinci lei, tu să te scociorăşti prin buzunar şi să strigi victorios, Am găsit cinci lei, daţi-mi şi mie una! Aveţi doar în olandeză? Nu contează, vreau să cumpăr o carte de cinci lei, indiferent că o pot citi sau nu. La Dalles, anticarul îşi aminteşte c-am vrut să iau data trecută Analele în varianta de la editura Ştiinţifică. Mă duce la dulapul aşezat în stînga tejghelei, cum stai cu faţa la încăpere şi-mi scoate de pe raft Tacitus, Opere, trei, Anale. Abia acum descopăr că la vremea respectivă au fost scoase trei volume din Tacitus. Le aveţi şi pe celelalte? Nu le are. Întreb de O istorie întunecată. Împăraţii romani de la Iulius Cezar la căderea Romei de Michael Kerrigan. Nu o are. Voi da de ea pe un site al librăriei Eminescu şi mă voi grăbi s-o rezerv pentru 24 de ore. Găsesc însă lucrarea lui Horia G. Matei, O istorie a Romei antice, din seria care cuprinde şi Imperiul bizantin. O iau, deşi e doar o cronologie mai bogată decît una clasică.
Iau în gentuţă cele două cărţi. Pe drum mă întreb dacă la dentist, presupunînd că voi aştepta, să scot sau nu cartea. Ezit, socotind că aş trece pentru cei din jur un preţios, un grandoman care iată la dentist a luat cu el pe Tacitus. Imediat îmi replic: Cine dracu să ştie că Tacitus e un mare istoric roman, cel mai mare? Vor crede că studiez un tratat de stomatologie, judecînd după cenuşiul coperţii. La dentist, nu trebuie să aştept. Prin urmare nu voi afla niciodată dacă azi se mai ştie cine e Tacitus.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro